De o bună bucată de vreme, presa din România a început să facă vâlvă pe tema închisorilor secrete ale CIA, folosite de americani în încercarea de a combate cel mai grav flagel al secolului XXI, terorismul religios.
Tot felul de organizaţii pentru apărarea drepturilor omului au sărit în sus, arătând cu degetul înspre abuzurile săvârşite de agenţii americani împotriva celor pe care îi suspectau de comiterea unor atentate sau de implicarea în diverse organizaţii teroriste. Dacă se dovedeşte că abuzurile au fost comise împotriva unor persoane nevinovate, cei care le-au săvârşit trebuie să plătească, dar numai dacă deţinuţii nu au avut niciun fel de legătură cu teroriştii. Dacă este vorba însă de indivizi care din diverse motive au decis că scopul lor în viaţă este să ucidă persoane nevinovate, lucrurile se schimbă. Nu de alta, dar este vorba despre un război pe viaţă şi pe moarte, cu un inamic laş, care se ascunde printre cei pe care vrea să-i extermine şi ucide fără milă şi fără ezitare bărbaţi, femei şi copii, de cele mai multe ori civili, oameni care nu au în principiu nicio implicare în conflictele dintre americani şi o anumită parte a lumii arabe. Când te confrunţi cu descreieraţi de genul celor care au operat la Charlie Hebdo, de genul bărbatului care şi-a decapitat şeful şi apoi şi-a făcut un selfie pe care l-a trimis în Siria, de genul fanaticilor care au ucis 38 de persoane pe o plajă din Tunisia, de genul teroriştilor care au atacat cu bombe o moschee din Kuweit, ca să nu mai vorbesc de atentate mai vechi, de turnurile gemene, de gara Atocha, de atentatele de la Londra şi de multe alte crime comise cu sânge rece, împotriva unor oameni nevinovaţi, în numele unor idealuri religioase, nu poţi să îi tratezi ca pe nişte cetăţeni cu drepturi depline. Nu de alta, dar lupta ar fi inegală, iar sorţii de izbândă ar fi considerabil mai mici. Aceasta este convingerea mea, la fel cum cred că în ceea ce priveşte problemele de securitate, în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, România trebuie să fie loială Statelor Unite ale Americii şi partenerilor din NATO şi să facă orice este necesar pentru a-i ajuta. Asta, cu toate că nici americanii nu sunt chiar uşă de biserică, cu toate că multe organizaţii teroriate au apărut datorită şi din cauza lor. Cred că dacă în Irak ar fi rămas la putere un regim solid, capabil să-i nimicească pe terorişti, Statul Islamic ar fi fost omorât din faşă. La fel ar fi păţit şi teroriştii din Libia, dacă factorii de decizie care au acţionat acolo ar fi făcut lucrurile cu cap, cum ar spune românii. Nu neagă nimeni, Saddam Hussein şi Muammar al Gaddafi au fost nişte dictatori sângeroşi, astfel încât nu trebuie să le plângă nimeni de milă, dar îndepărtarea lor a produs dezechilibre majore în cele două ţări, la fel cum s-ar fi putut întâmpla şi în Egipt, după răsturnarea lui Hosni Mubarak. Din fericire însă, în acest din urmă caz, armata a fost la post şi a remediat pentru moment situaţia.
Jocurile sunt făcute de o asemenea manieră încât suntem prinşi şi noi în acest război al civilizaţiilor, după cum spunea premierul Franţei, Manuel Valls, astfel încât nu avem decât o singură variantă, să sprijinim tabăra din care facem parte, în pofida tuturor erorilor comise de-a lungul timpului de aliaţii noştri. Cam acesta ar fi secretul închisorilor secrete.
