Hai să mai pălăvrăgim, că de vorbit oricum vorbim de pomană: noi zicem şi scriem, dar zicem şi scriem în zadar, ei aud tot, ba chiar şi ce nu zicem şi ce nu scriem aud, da-i doare-n cot de ce zicem şi scriem noi. Dacă şed strîmb ca trestia lui Pascal ca să pot gîndi drept precum paralelele lui Euclide, nici în cot nu-i doare, că dacă i-ar durea ar urla precum cîinii-n Giurgiu – dar nu li se-aud neam schelălăiturile. Adică pardon: li se-aud, însă răzbate pînă la urechile noastre numai ce vor ei şi niciodată ce trebuie.
Acuma, chiar în clipa-n care-mi turtesc buricele deştelor pe tastatură ca să dau la iveală însăilarea de cuvinte pe care tocmai o ceteşti dragă cetitorule, la gaşca care ţine azi în braţe borcanul cu miere al guvernării e zbatere mare: cine-o să cîrmuiască „famiglia” pînă la congres, că ăl de-a ţinut frîiele pîn-acum şi-a dat demisia pe motive neclare: ori dosar gemînd de acuzaţii la DNA, ori picior pus în ghips în Turcia. (Îţi aminteşti, cetitorule, de gheneralul Stănculescu, cel care-n decemvrie ’89 îşi pusese-n ghips conştiinţa, că el avea conştiinţa fixată cu vipuşca în zona dintre gleznă şi genunchi, între osul tibia şi ciolanul peroneu? Sigur îţi aminteşti dacă n-ai uitat, şi uite cum se repetă istoria…).
Cîţi or vrea s-ajungă-n moţul PSD nu ştiu, dar ştiu sigur că Liviu Dragnea vrea. Mai ştiu că Dragnea e condamnat penal (deci e infractor cu atestat), şi infractorul Liviu Dragnea ne face nouă legi şi ne cere să le respectăm ca să nu devenim şi noi ca el, adică infractori. Degeaba urlu eu şi latră alţii că infractorii n-au ce căuta în parlament, în guvern şi-n administraţie, şi că infractorii n-ar trebui angajaţi nici măcar paznici la vreo primărie, necum şefi peste partide politice, că ei aud, da-i doare-n cot – adică nici măcar acolo.
Mai aproape de noi, adică chiar la noi, minigerul-doftore al Filarmonicii (fostă arădeană, actualmente văceană), s-a lipit de scaunul directorial de nu-l mai poate dezlipi nimeni nici cu trotil. Că baletează cu neruşinare şi cu nesimţire pe legi şi peste legi nu interesează pe nimeni; noi zicem şi scriem, ei aud da-i doare-n cot – adică nici acolo nu-i doare. Mi-a spus odată un viceprimar al urbei că n-au temei legal şi motiv să-l deie-afară. Totuşi, călcarea de legi nu-i temei de dezlipit contractul de muncă, iar provocarea de pagube-n buget nu-i motiv de-azvîrlit doftoru-n drum? În domeniile astea văceanu’ filarmonic chiar e doctor: cît a călcat ăsta legile-n picioare e caz de intrare-n Ghinis Buc, şi cîte găuri a dat el în bugetul Filarmonicii e caz de şampion olimpic de tras la ţină şi de făcut ţinta franjuri. Exemple? Cîte vrei şi nu vrei – da’ cum să-l faci pe primar să priceapă că pe directorul care-ţi face bugetul schweizer nu-l dai în judecată ca să-ţi recuperezi banii şi-apoi şezi să vezi cînd mai apare vreo bortă-n caşcavalul financiar, ci-l iei de urechi, îi arăţi Codul Muncii (Secţiunea 3: Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, Art. 61, care glăsuieşte-aşa: „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: a – în cazul în care salariatul a săvîrşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară;”), şi-i cîrîi fără drept de replică astfel: „Respectarea legilor e regulă de disciplină a muncii, doftore, e prima regulă de disciplină a muncii, şi tălică ai încălcat regula asta de-atît de multe ori încît s-a pustiit bugetul filarmonicii şi-a trebuit să te duc la judecată ca să recuperez pagubele, aşa că ia-te şi du-te unde-i vedea cu ochii, că la mine alte pagube n-ăi mai face de azi înainte!”, şi-i pui contractul de muncă-n braţe ca să facă din el borş (se-ndulceşte cu sare-amară, se drege cu leuştean dacă ştampila-i amară şi se mai adaugă borş la borş).
Aşa ar fi normal, numai că noi zicem şi scriem, iar pe ei îi doare-n cot – adică nici măcar acolo, că nici naiba nu mai ştie care-s interesele care-l ţin pe văcean sudat de scaun şi care-s cîrdăşiile pe care se sprijină atît de solid legătura asta inextricabilă dintre numit şi amintit.
Aşa-i c-am pălăvrăgit cu folos? Aşa-i, că dacă ziceam şi scriam, abia asta ar fi fost de pomană.
