Încep prin a-mi cere iertare că nu am apucat să fiu acolo, să te însoţesc pe ultimul tău drum. Port nădejdea că ai simţit totuşi şi gândul meu de departe deşi ai fost ocupată să-i priveşti pe cei care au avut posibilitatea să îţi spună adio. Cu câteva zile să aflu că ai plecat cu totul dintre noi, ţi-am mai greşit cu ceva, care îmi chinuia conştiinţa şi mă gândeam în fiecare zi să îmi repar greşeala. A fost ziua ta şi nu am apucat să îţi urez la mulţi ani. Oricum, timpul a dovedit-o că era prea târziu. Tu mai aveai doar câteva zile de trăit.
Noi doi, dragă Ibi, nu am fost niciodată acei prieteni de nedeslipit. Ne vedeam la servici, ne zâmbeam, glumeam, am vorbit cred că de vreo cinci ori la telefon şi nu am apucat să ne vizităm niciodată, deşi ne-o plănuisem de vreo câteva ori. Şi totuşi am simţit nevoia să îţi scriu. De fapt, să îţi mulţumesc.
Nu aş fi scos aceste rânduri din inimă, te rog să mă ierţi pentru asta şi sunt convins că o vei face, şi să le introduc la rubrica de editorial dacă nu mi-ai fi dat o lecţie pe care simt să o împărtăşesc şi altora.
Dacă ar fi să filozofăm, aş numi această lecţie povaţa paharului de bere. Ea s-a petrecut cu mulţi ani în urmă şi nu ţi-am spus niciodată ce impact a avut asupra mea acea întâlnire simplă, absolut banală. Eram în tramvai, istovit după o lungă zi de lucru. Era în jurul orei 22.00, era vară, cald, mă simţeam murdar, nervos, agitat, tulburat că am atât de mult de lucru şi că nu mai îmi găsesc timp pentru mine, pentru plăcerile mele. Simţeam că îmi dedic tot timpul meu lucrului, iar satisfacţiile întârzie să apară. Mă uitam pierdut pe geam, uram oraşul ăsta, parcă era făcut în ciuda mea, uram tot ce era în jurul meu. Mă uitam la oameni şi consideram că sunt singurul care munceşte atât de mult, mă rodea invidia văzându-i pe cei care se plimbau prin oraş sau stăteau tolăniţi la terasele înghesuite. La un moment dat te-am văzut în tramvaiul neaglomerat, stând pe scaun. Erai aşa cum eşti tu de obicei: senină, zâmbitoare, bine-dispusă. Cum întotdeauna mi-ai fost dragă, m-am apropiat şi mi-ai oferit locul de lângă tine. Mi-ai povestit, eu eram mult prea… obosit şi morocănos până să şi vorbesc, cum te întorceai de la cel de-al treilea loc de muncă pe care îl aveai, cum plecaseşi de acasă mult mai de dimineaţă decât mine şi cum te îndrepţi din nou spre casă. Îmi spuneai toate astea cu bucurie, ca pe o simplă poveste, nicidecum să te plângi de ceva. Fiecare loc pe care îl frecventai era pentru tine un prilej de a cunoaşte oameni, locuri, care să te bucure şi cu care să petreci momente frumoase. Fiecare loc de muncă al tău nu te necăjea şi nu te făcea să te simţi obosită, din contră era un bun prilej de a-ţi îmbogăţi experienţa. „Acum mă duc acasă şi după ce mănânc abia aştept să îmi beau berea rece pe care o ţin în frigider“, îmi spuneai tu. În tot acest timp stăteam gură cască, iar ura pe care o aveam în mine s-a întors asupră-mi. Nu îmi venea să cred cât pot fi de imbecil. Eu niciodată nu mă bucurasem de un pahar de bere după o zi lungă de muncă. Eu nu savuram aşa ceva. Pentru mine era doar o lamentare idioată asupra, vezi Doamne, cât de mult pot eu munci. În timp ce eu mă văitam mai rău decât o muiere gravidă, Ibi se bucura gândindu-se la paharul acela de bere, la răsplata simplă a unei zile normale de muncă.
Sunt ferm convins că Ibi va ajunge în Rai. Dumnezeu ne dă multe prilejuri de bucurie şi se întristează atunci când vede că noi nu le ştim aprecia. Ibi nu L-a întristat pe Dumnezeu, ştia să se bucure de fiecare moment al vieţii, în ciuda faptului că a trecut prin multe.
Ibi a fost una dintre acele persoane care nu a uitat să fie om. Ştia să râdă, să glumească, la fel cum putea să şi plângă când o cuprindeau emoţiile. A fost un om, iar nouă, celor „robotizaţi“, ar trebui să ne fie model.
Lacrima mea de pe obraz, semn al umanizării, ţi se datorează ţie, dragă Ibi. Tu m-ai învăţat în acea seară, fără să ştii, acolo în tramvai, înconjuraţi de alte persoane, fiecare cu grijile, gândurile şi nevoile lor, să privesc viaţa cu uşurinţă, nu fără responsabilitate, să iau din ea ce e frumos şi ce merită să ţin minte. M-ai învăţat să las şi sentimentele să vorbească. Ai reuşit să smulgi o lacrimă din această „maşinărie“, ai reuşit să rugineşti puţin fierul indiferenţei şi să îl îndoi puţin. Îţi mulţumesc.
Dumnezeu să te aibă în paza Lui!
