Mi-au albit musteţele, mi se-ndeseşte tot mai tare chelia, semn că trece plugul vremii peste mine şi sapă brazde-adînci de tot, şi tot nu-mi intră-n cap răspunsul la o întrebare simplă: cum mămica cuiva pot oamenii să aibe-atîtea feţe cîte are o monedă, chiar dacă-i calp banu-n discuţie? (Că şi banu’ calp are două feţe şi-o muchie, numai că fiind calp, are pe ambele feţe ori cap, ori pajură – după caz şi stemă).
Aleg ca exemple pentru „fenomen” pe aleşii neamului, de la vlădică la opincă, respectiv din cucurigu’ puterii pînă la vornicul satului. Dintre ei, dacă le laşi în aceeaşi seara-n cutiile poştale sau în „inboxurile” din internet sau bătute cu piuneze de stîlpii porţilor sau pridvoarelor hîrtiuţe pe care să scrii „Fugi, că s-a aflat tot!”, mîine nu mai afli pe niciunu’ „la servici”, da-i afli bolnavi de toate boalele lumii şi-ascunşi prin nu se ştie ce borte de şerpi, cu picioare-n atele, cu conştiinţe-n cîrje, cu spondiloze la urechi, cu gute la deştele picioarelor, ce mai tura-vura: putred de bolnavi, de-ţi vine să-i declari eroi c-au muncit pînă aseară deşi stăteau să-şi deie duhurile de-atîta bolit – da’ cu conturile sănătoase-tun şi burduşite de stau să crape ca păstaia fasolei în luna lui cuptor.
La nivelele de jos, mana cerească pe care se bat aleşii e „procentu’”: „Dacă dai, avem; dacă nu dai, n-ai, da io’ tot o să am, că tot găsesc unu care să-mi deie!” – ăsta e refrenul cu care se scot bani din piatra seacă a bugetului. Acuma-i drept că „procentu’” e şi el variabil ca valoare, da-i invariabil ca dimensiuni: zici 20% şi nu mai laşi nici un chior, că dacă nu-l decartează, nu mai pupă-n veac contract cu primăria. Iarăşi e drept că 20% din X nu-i la fel de baban ca 20% din Y dacă X<Y; atunci prefaci pixu-n pompă şi umfli devizele pînă cînd şi Y devine la fel de dolofan ca X – spre bucuria generală a şpăguitorului, că şpăguitul habar n-are că taxele lui şi impozitele lui sînt fleici din buget menite s-astîmpere pentru moment foamea care-i rîcîie maţele alesului, foame parcă şi mai cruntă cînd se-arată la orizontul posibilităţilor vreo nouă investiţie.
Sus de tot, adică prin ministere şi prin camere parlamentare, „procentu’” se cară cu rucsacul, cu raniţa, cu valiza, adeseori cu sacii, vin cam din toate direcţiile în care se-ntîmplă vămi, păduri, munţi, cîmpii, ape sau alte instituţii de-astea fructifere, iar „negocierile” se poartă pe sub nuci, pe lîngă plopii fără soţ, prin cimitire… S-a negociat chiar şi în birouri de miniştri. Mai rămîne să aflăm că s-a negociat şi-n puşcării – deşi nimic nu-i exclus acolo unde orice este posibil.
Mi-au auzit urechile o ecuaţie de-o simplitate neverosimilă: „Cît costă, mă, un loc eligibil pe-o listă parlamentară?”. „Da’ de ce te interesează, mă?”. „Păi am o sfoară de pădure; vreau s-o vînd, apoi «pun dreptu’ jos», intru-n parlament şi-n patru ani «mă scot»”. „Da ştii să faci legi?”. Da’ ce, ăştia de azi ştiu?”. Da’ dacă te prinde potera cînd «te scoţi»?”. „Aiurea-n tramvai! Chiar dacă mă bagă «la mititica», în patru ani îmi scot tot neamu’ pînă la a şasea spiţă şi ies la lumină după trei ani. Ce, nu merită trei ani pentru două-trei milioarde?”.
Din toate matematicile astea superioare cîştigă „toată lumea”, mai puţin milioanele de animale de povară cu gîtu-n jug şi cărora li se spune poporul român – da’ pe cine naiba-l interesează oareşce despre poporul român? Ce, poţi plăti ceva cu poporu’ român la Paris ori la Dubai? Mă leşi?!?
