Poate că vă mai amintiţi de formaţiunea paramilitară „Tigrii Serbiei”, înfiinţată şi condusă în timpul războaielor din fosta Iugoslavie de Zeljko Raznatovic, supranumit Arkan. Bine pregătiţi, atât fizic cât şi din punct de vedere tactic, „Tigrii” se băteau până la ultimul pentru idealul lor, indiferent dacă acesta era văzut sau nu cu ochi buni de democraţiile occidentale, de marile puteri, lăsând la o parte faptul că multe dintre faptele lor de arme pot fi considerate reprobabile de o societate civilizată.
Miercuri seara mi-a fost dat să văd un meci de fotbal între o echipă românească, de fapt singura echipă românească care reprezintă cu adevărat ceva în fotbalul european, mă refer aici la Steaua Bucureşti, nu FCSB, cum îi zic anumite persoane, mult prea mici pentru o istorie atât de mare, şi Partizan Belgrad. Deşi Steaua a pierdut cu 2-4, a fost un meci frumos, un meci de care pe care, un meci în care echipa noastră, rănită grav după eliminarea căpitanului Varela, a luptat cu sârbii pe viaţă şi moarte. Văzând confruntarea de la Belgrad mi-am reamintit de tigrii lui Arkan. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc la această grupare a fost în primul rând spiritul de luptă al sârbilor, care după ce au condus cu 1-0 s-au văzut conduşi cu 2-1 şi totuşi nu au renunţat niciun moment la luptă, deşi Steaua a avut destule ocazii de a majora diferenţa de pe tabelă, păcat că nu a avut şi un vârf de careu autentic, Tade părându-mi-se miercuri un fotbalist din care mingea sare şi merge unde vrea ea, nu unde ar trebui să ajungă. Cei de la Partizan au crezut tot timpul în şansa lor, s-au bătut ca trupele lui Arkan, iar şansa le-a surâs, după eliminarea lui Varela, chiar dacă au ratat lovitura de la 11 metri dictată de arbitru.
Pe de cealaltă parte, cu toate că au pierdut meciul şi pe cale de consecinţă şi calificarea în play-off-ul Ligii Campionilor, steliştii au luptat şi ei la rândul lor pe viaţă şi pe moarte, au reuşit să întoarcă o dată rezultatul, însă omul în minus s-a văzut, în condiţiile în care au jucat cu o echipă puternică din punct de vedere fizic şi psihic. Ceea ce m-a întristat a fost lejeritatea cu care au fost ratate anumite ocazii pe care aproape că scria gol şi faptul că de pe teren a lipsit arădeanul Ţucudean. Sigur, având în vedere neînţelegerile apărute între el şi conducerea clubului, era imposibil să joace, dar îmi pare rău că un fotbalist de viitor, cum este acesta, nu a dovedit nici suporterilor, nici antrenorilor şi ceea ce este mai important, nici patronului Gigi Becali că merită să fie titular sau măcar că merită să joace. În meciurile în care a fost folosit nu a impresionat, nu a făcut diferenţa pe teren şi astfel a ajuns să fie pus pe lista indezirabililor. Sunt voci care susţin că acest lucru s-a întâmplat din cauză că are un salariu prea mare. Posibil. Dar nu cred că cineva l-ar fi scos din lot, dacă ar fi reuşit să se impună ca un fotbalist de bază. Mi-ar plăcea totuşi să-l revăd în tricoul Stelei, mai ales că după meciul de miercuri, s-a dovedit că echipa are încă nevoie de un vârf de careu, care să marcheze.
