Că societatea românească în ansamblul ei este completamente paralizată se vede cu ochiul liber de la distanţe astronomice. Ce se vede de-aproape, cu ochiul saşiu al statisticii sau prin oglinzile deformante ale declaraţiilor politice, nu este nici sănătatea economiei, nici vitalitatea neamului, ci spasmele unui întreg organism social şi naţional stînd să-şi deie duhul sub asaltul necruţător al dăunătorilor de tot felul, de peste tot, de pe-acasă mai ales.
Multe-s nenorocirile pe care le-a-ndurat şi le-ndură poporul acesta. Mă voi opri însă asupra uneia dintre ele, gravă ca un cancer şi letală ca o metastază: accesul infractorilor la actul facerii legilor.
Dacă Frederic al II-lea, marele rege al Prusiei, i-a spus lui Voltaire că „Eu voi fi primul supus statului meu şi-al legilor lui pe care eu le fac!”, în România sfertului de secol trecut de la Marea Bulibăşeală din decembrie 1989 infractori de duzină şi infractori mai de soi, condamnaţi penal prin sentinţe definitive şi irevocabile, intră-n Parlament ca pe tarla şi fac legi într-o veselie numai şi numai fiindcă, vezi Doamne, „… instanţa nu mi-a interzis dreptul…” (citat din clasic în viaţă: Gigi Becali). Remarcă obiectivă: la un anumit moment, în Parlamentul României activau ca legislatori destui infractori pentru a face cu ei mai mult de-un pluton – poate că o companie ceva mai mică.
Într-o discuţie pe care-am avut-o de curînd cu un fost parlamentar arădean, omul spunea că Becali avea dreptate. I-am replicat atunci, o fac şi-acum: nu avea dreptate! În România de azi, cu condamnarea-n buzunar, oricine şi orice ar fi condamnatul, chiar geniu de-ar fi, infractorul nu mai are nici măcar dreptul să fluiere pietoni şi maşini în intersecţie, fiindcă n-ai voie să fii poliţai dacă ai cazier pătat. Multe altele n-ai voie să mai fii în ţara asta dac-ai călcat legea-n picioare – dar ai voie să faci legi şi, ca legiuitor, să ceri celor mulţi să respecte legea şi să ceri judecătorilor s-o aplice.
A presupune că infractorul-legiuitor va respecta legile pe care el însuşi le-ntocmeşte este totuşi o utopie. Mai aproape de adevăr, va pritoci legi cu portiţe pe care el însuşi să scape dacă-l încolţeşte potera cu legea lui pe ţeavă şi cu piedica puştii ridicată; „… instanţa nu mi-a interzis dreptul…” este tocmai o astfel de portiţă lăsată deschisă.
După un asediu cumplit şi-aproape fără speranţă de izbândă, cu tot geniul lui militar, Mahomed al II-lea a cucerit Bizanţul fiindcă asediaţii au uitat deschisă o portiţă amărîtă-n zidul cetăţii. I se spunea porţii aceleia Kerkoporta. Prin ea au intrat osmanlîii în Bizanţ – şi Bizanţul a dispărut de pe faţa Pămîntului.,
În zidul dăinuirii României ca ţară şi ca stat şi-a românilor ca neam nu s-a lăsat deschisă din eroare nici o Kerkoporta – şi nici nu era necesar devreme ce zidul a fost prefăcut în praf şi pulbere. E vremea să se reconstruiască acest zid al dăinuirii – şi cinstea să fie cărămida cu care se construieşte. Începeţi cu această portiţă, legiuitori ai neamului: scrieţi în legea electorală că nimeni nu are voie să se-nscrie în alegeri fără să prezinte cazier curat – şi oamenii vă vor fi recunoscători şi vă vor numi pe drept cuvînt părinţi ai patriei! Luaţi-vă cutezul acestui mic început!
