Marele pictor renascentist Leonardo da Vinci este cel care a pictat celebra pânză Cina cea de taină. În jurul acestei celebre picturi s-au ţesut de-a lungul vremii nenumărate legende, cele mai multe dintre ele fiind legate de împrejurările în care şi-a realizat capodopera. Una din aceste legende am să v-o povestec aici, în Agora.
Leonardo da Vinci căuta un model pentru Iisus care să exprime iubirea, blândeţea, înţelepciunea, frumuseţea şi credinţa. Găseşte omul potrivit şi-l roagă să-i pozeze. Acesta acceptă. Era un bărbat tânăr, virtuos, blând, radiind de dragoste, plăcut la înfăţişare, imaginea desăvârşită a lui Iisus. Toată lumea adora modelul lui Iisus ales şi pictat de Leonardo. Rând pe rând, timp de 12 ani Leonardo da Vinci îi pictează şi pe ceilalţi apostoli, personaje ale tabloului.
După 12 ani de căutări, de lucru efectiv, lui Leonardo i-a mai rămas de pictat doar apostolul trădător Iuda. Îi trebuia un model care să conţină în el trăsături ale păcatului, veninul invidiei, al necredinţei, al egoismului, răutăţii şi trădării. Într-o zi, marele pictor vede în cetate, întins într-un şanţ un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, cu o faţă vulgară, plin de răutate. Era perfect ca model pentru Iuda. Pune să fie adus la locul lucrării. Timp de câteva luni, artistul pictează la chipul lui Iuda. După ce a terminat de pictat, Leonardo da Vinci cere să fie adus modelul să-i mulţumească şi să-l plătească. Atunci, izbucnind în plâns, acel om se adresează lui Leonardo: Da Vinci, nu mă recunoşti? Doamne, am căzut oare atât de jos? Eu sunt acelaşi om pe care l-ai pictat acum 12 ani ani, ca figură a lui Iisus Hristos!
De o vreme, pun din ce în ce mai mult ochii pe oraşul Pecica, marele rival al oraşului meu de baştină, Curtici. Viaţa m-a adus de mai multe ori pe-acolo, prin Pecica, deci îl cunosc binişor; însă ca acum, în această perioadă, niciodată Pecica nu mi s-a părut mai frumoasă, jur pe o felie de pită coaptă pe vatră. Am petrecut mai multe sărbători creştine şi sărbători ale oraşului la Pecica, alături de prieteni şi neamuri. Am văzut bisericile ortodoxe şi catolice, am văzut centrul şi periferiile precum şi magazinele şi birturile. Şi oamenii. Dar, cel mai mult mi-a plăcut Malul Mureşului cu ce-i pe-acolo. Am revăzut Stadionul şi Rezervaţia de Bivoli.
Toate mi-au plăcut, mi-am dat seama că oraşul este condus de oameni destoinici, că Petru Antal este un primar cu picioarele pe pământ, realist. Şi mi-am mai dat seama că ajutoarele sale, viceprimarul Miodrag Stanoiov şi ceilalţi nu sunt cu nimic mai prejos primului edil. Un primar deştept îşi alege ajutoare bune, nu-i e frică de concurenţă. Aşa cum se mai întâmplă în unele primării unde primarii îşi aleg ajutoare tembele şi slab pregătite, ca să le poată stăpâni. Iar realizările comunei sunt deplorabile.
Tocmai când scriu această AGORĂ, oraşul Pecica se află în sărbătoare: este în plină derulare Praznicul de Pită Nouă, sărbătoarea pecicanilor. Ei, împreună cu invitaţii lor din ţară şi străinătăţuri îşi petrec şi-şi sărbătoresc oraşul care le face cinste lor şi face cinste Vestului României.
La urma-urmei, tot Pecica se numea şi acum 20 de ani. Dar avea altă faţă, alt chip. Precum acel om care l-a întruchipat atât pe Iisus cât şi pe Iuda.
Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip! Depinde de noi pe care vrem să-l promovăm.
