E rândul politicienilor

Recent s-a finalizat (şi) drumul Nădlac-Csanadpalota. Un drum care înseamnă o nouă legătură transfrontalieră între România şi Ungaria. De fapt între România şi Spaţiul Schengen, între România şi Europa. Luând la număr, ar fi a opta astfel de trecere. Pe lângă cele trei, devenite „clasice” – Nădlac, Turnu şi Vărşand –, dotate cu punct de trecere a frontierei, a apărut şi o a patra variantă, cea de pe autostradă. Aceste „contacte” cu Uniunea Europeană pot fi folosite, dar mai sunt alte patru drumuri – Grăniceri-Elek, Variaş-Dombegyhaza, Ze­rind-Denes Major (localitate aparţinând oraşului Gyula) şi cel amintit, Nădlac- Csanadpalota – care practic sunt noi, dar nu pot fi utilizate decât în cazuri excepţionale. Şi totul din cauza faptului că nu suntem în Spaţiul Schengen, că avem nevoie de un filtru suplimentar pentru a fi într-adevăr cu drepturi depline în Europa.
Importanţa strategică a acestor drumuri nu mai trebuie explicată. Am enumerat legăturile între localităţile aflate în imediata apropiere a frontierei, dar într-o viziune mai largă de fapt sunt căi rutiere secundare între cele două ţări. Dacă am fi în Schengen, dacă am avea treabă în Ungaria, am putea lesne să scurtăm distanţele, să decongestionăm acest DN7, cu faimă lugubră (deja decongestionat prin darea în folosinţă a autostrăzii). Am reuşi să eliminăm veşnicele cozi ce se formează aproape de fiecare dată la intrarea/ieşirea în/din ţară. Am putea să câştigăm timp, să economisim bani şi să salvăm vieţi, pe care amintitul DN7 le ia periodic.
Cu alte cuvinte, acum avem o infrastructură de legătură relativ bine pusă la punct, dar jumătate din ea nu poate fi folosită. Administraţiile locale şi judeţene
s-au zbătut, au investit, Uniunea Euro­­- peană şi-a adus şi ea obolul, pentru nişte drumuri care zac nefolosite. E rândul administraţiei centrale să nu mai stea sluj în faţa Europei, a Angelei Merkel sau a cui vreţi dumneavoastră şi să ceară imperios intrarea României în rândul ţărilor „normale” din Uniunea Europeană. Administraţia centrală, Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia, MAE sau cine mai poate au datoria de a forţa (nu e deloc gratuit cuvântul) intrarea României în Spaţiul Schengen. Chestia cu securizarea Frontierelor (sau, mai precis, lipsa de securitate) pare  o glumă proastă, dat fiind actualul context. Uniunea Europeană, cea secu­rizată la frontiere, se confruntă cu un exod al imigranţilor fără precedent. Cu România în afara „gardului” se pare că celelate ţări nu sunt chiar atât de impenetrabile, nu sunt chiar aşa de securizate. Majoritatea imigranţilor nu vin prin România şi Bulgaria, ci ajung în Schengen prin Ungaria, Italia, Grecia – ţări care prin atitudinea lor ne dau şi ne-au tot dat lecţii despre frontiere sigure, despre justiţie şi alte bazaconii, dar care nu sunt în stare să gestioneze nici măcar „panglici” de frontieră.
Inclusiv prin aceste drumuri înşiruite mai sus, România a demonstrat că e pregătită să adere la Schengen, să facă faţă unor asemenea provocări cum ar fi migraţia unor refugiaţi. Însă, dincolo de capacitatea de a oferi căi de acces (misiune de care România s-a achitat şi a dovedit că poate să se achite), mai avem nevoie de capacitatea de a convinge mai-marii Europei că putem şi avem dreptul să fim în Schengen. Prin Nădlac, Grăniceri, Variaş, Zerind sau pe oriunde altundeva, dar avem dreptul să intrăm în Schengen.