Utopia – catafalcul Europei

Cu-aproape un veac în urmă, la încheierea primului masacru planetar, prezidentul ame­rican Thomas Woodrow Wilson (vizionar visător şi utopist), rostea în parlamentul ţării sale (Congres), un discurs  vizionar şi visător, deci utopist, care se numea Patrusprezece puncte. Vizionarului prezident american îi datorăm formularea în clar, în unele dintre punctele celor Patrusprezece puncte, a ideilor de autodeterminare şi de autoguvernare naţională – deci după naţii, nu după minţile împăraţilor, regilor şi preşedinţilor, cu-atît mai puţin după cele ale politicienilor şi militarilor (două specii la fel de periculoase: prima trage cu armele vorbăriei în gol, cea de-a doua vorbeşte doar prin gurile de tun şi de mitraliere). Ceilalţi doi corifei ai desenării Europei de după războiul acela planetar (purtat totuşi doar în Europa),  Georges Clemenceau (prim-ministrul Franţei), şi Lloyd George (prim-ministrul Majestăţii Sale Britanice), şi-au însuşit viziunea întăistătătorului Americii (cu unele rezerve însă), şi-aşa a apărut pe harta lumii harta Europei naţiunilor.
În toate dicţionarele indiferent de limbă, naţiunea se defineşte ca fiind „Comunitate umană caracterizată prin unitate de teritoriu, conștiință a identității istorice și culturale și prin unitate de limbă și de religie”. În ge­neral, definiţia funcţionează brici, dar cu o excepţie: SUA, ţară şi stat cu o solidă unitate a teritoriului, cu o istorie solidă de vreo cinci secole, cu o cultură compusă din aglomerarea neaglutinată încă a tuturor culturilor lumii şi cu o unitate de limbă şi religie de te sperii, nu alta – toate limbile lumii vorbindu-se în SUA şi toate religiile universului practicîndu-se tot acolo. De parcă n-ar fi fost îndeajuns, tot acolo s-au inventat religii cu duiumul şi se înventează încă, slavă cuiva!
Din viziunea wilsoniană Europa a luat cam ce i-a convenit atunci. Cum amintita viziune permitea derapaje largi şi spectaculoase, şi cum chiar SUA au derapat într-o veselie pe utopia propriului prezident, Europa a luat utopia-n braţe şi s-a aruncat în cap în prăpăstiile visării preziden­ţiale americane. Aşa au apărut drepturile puşcăriaşului, drepturile pidos­- nicului, drepturile beţivului, dreptu­rile drogatului, în general drepturile tuturor nelegiuiţilor şi dezaxaţilor – dar despre drepturile omului normal nu se scrie şi nu se zice nimic, ni­căieri, niciodată.
Europa orbecăieşte şi azi, cu fermitate, pe cărările de fum ale utopiei americane de-acum un secol – şi orbe­căieşte în bine, dar în binele altora. Doar două exemple: mai demult, Europa l-a pupat eroic în dos pe Gorbaciov ca să dea naţiilor Uniunii Sovie­- tice dreptul la autodeterminare na­ţională – dar nu în binele acelor naţii ci în binele lor – care a fost mai mult, cu mult mai mult, binele Americii; acum Europa-şi umflă guşa umanitară şi se dă cu burta de pămînt „să-nghită” sute de mii de refugiaţi (dar vor veni cu milioanele!), de pe meleagurile altor continente. Legată la ochi cu basmaua utopiei, juna Europă ajunsă o biată babă dată-n mintea copiilor nu vrea să vadă că e cucerită încet şi sigur, refugiat cu refugiat, de o altă naţie, cu o altă istorie, cu o altă cultură, cu o altă limbă şi cu o altă religie.
Că Europa va sucomba sub îmbrăţişarea sufocantă a refugiaţilor de azi şi de mâine e sigur, şi-i la fel de sigur că America va fi marele cîştigător. La drama Europei privesc China (cu răceală, că nu-i pasă, şi-ar fi grav dacă i-ar păsa), Rusia (cu căldură, fiindcă nici o armă n-ar lăţi Rusia pînă la Atlantic aşa cum o vor face refugiaţii care desfiinţează metodic identităţile naţiilor europene), şi America (jubilînd -că i se-mplineşte visul de aur: acela de-a fi stăpîna Pămîntului, a Universului, a lui Dumnezeu, a…).
Cîştigă aşadar America – cea vinovată de tot ce se-ntîmplă-n Asia Mică, în nordul Africii şi cam prin toate cotloanele lumii în care se află petrol sau ceva resurse pasibile de exploatare în interes propriu contra democraţie cărată cu portavioanele şi implementată cu puşca. De pierdut pierde Europa – sluga care nu crîcneşte ci se exe­- cută. La urma urmei n-ar fi mare pa­gubă că Europa pierde, însă Europa piere, şi-odată cu ea pierim şi noi.
Pricepe cineva toate astea – şi toate celelalte pe care nu le-am spus?!?