„În redacţie”, roman foileton: o dimineaţă de relaxare

A fost o săptămână plină şi am aşteptat cu nerăbdare să vină weekendul. Toate problemele cu Laurette m-au dat peste cap şi acum unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cu ardoare este să dorm un pic mai mult dimineaţa şi dacă se poate să lenevesc măcar o jumătate de zi. Spun jumătate, pentru că în după-amiaza de sâmbătă voi merge cu Sarah la clubul nostru de scrabble, iar duminica e o zi pierdută pentru destindere având în vedere că este înaintea celei de luni şi face să mă cuprindă un fior asemănător cu cel din preajma unei competiţii, mai puţin intens, dar destul cât să mă împiedice să trândăvesc în voie.
Aşa că am petrecut toată dimineaţa învelită într-o păturică moale pe canapeaua din sufragerie butonând telecomanda şi înfulecând cu poftă din proviziile cumpărate pentru musafirii din timpul săptămânii, ca să-mi reîncarc bateriile. În cele din urmă m-am hotărât pentru un film despre o profesoară de istoria artei care se îndrăgosteşte de unul dintre elevii ei de 15 ani. Oricât de incredibil mi-ar părea dacă aş auzi despre un asemenea caz, filmul reuşeşte să facă situaţia verosimilă şi mi-a captat atenţia. Am stors şi nişte lacrimi la sfârşit. Oare cum e viaţa de fapt? Este aşa cum ne-o imaginăm noi, cu aventuri, cu îndrăgostiri fulgerătoare şi cu suferinţe? Cât de frecvent se întâmplă să fii cu adevărat îndrăgostit? Merită să lupţi pentru o dragoste? Sau dacă ai pierdut una rămâi marcat aşa cum se întâmplă în filme şi în cărţi? Luându-mă pe mine drept exemplu toate cele enumerate mai sus practic nu există. Nu că n-aş fi fost rănită în amor, dar a fost vorba mai mult un joc al orgoliilor, decât altceva şi dacă ar fi să fiu sinceră până la capăt, niciuna dintre relaţiile mele de până acum n-a durat suficient de mult şi n-a fost suficent de pe bune ca să-mi provoace o suferinţă autentică şi să mă marcheze pentru toată viaţa. Am avut parte de aventuri, departe de a fi pasionale, şi oricât mi-aş fi dorit să trăiesc o dragoste adevărată, în adâncul sufletului meu mi-am dat seama de fiecare dată că nici vorbă de aşa ceva. Mă întreb dacă o persoană care se lasă dusă de val implicându-se într-o aventură cu un elev de 15 ani poate fi în realitate în toate minţile. Personajul din film pare să fie. Atunci, cât de singură trebuie să se fi simţit? Şi cât de tare o fi tânjit după dragoste? Nu mă consider o fiinţă cerebrală, dar cu toate astea mă gândesc că n-aş putea lua în serios un puşti de 15 ani care mi-ar face avansuri. Poate despre asta e vorba de fapt. Adică dragostea adevărată şi pasiunea arzătoare sunt mai puţin frecvente decât suntem noi dispuşi să recunoaştem. Poate în general cuplurile se bazează exclusiv pe compatibilitate, pe gusturi comune şi pe un picuţ de simpatie. Deci dacă lucrurile stau aşa rarele situaţii când te loveşte dragostea sunt cu adevărat surprinzătoare şi memorabile. De-aia am fost aşa emoţionată de faza cu Laurette. A fost una dintre puţinele situaţii în care m-am aflat de fapt în preajma dragostei adevărate.
Cam astea au fost gândurile care m-au măcinat până la urmă toată dimineaţa. Astfel, când am început să mă machez am constatat uitându-mă în oglindă că nu păream atât de relaxată pe cât mi-aş fi dorit. Aveam o expresie cam aspră întipărită pe mutră, de care am încercat apoi să scap alungând din minte spaimele c-aş putea ajunge bătrână şi să nu întâlnesc niciodată dragostea adevărată şi poate să nici     n-am vreodată parte măcar de o aventură sexuală mai de soi. Hm. Trebuie să schimb ceva în viaţa mea, aşa că în timp ce mă îmbrac mă forţez să mă înveselesc şi mă hotărăsc să accept fără ezitare prima ofertă care mi se va face.
Cu hotărârea asta în minte şi cu un zâmbet cam încordat pe faţă, dar menit să atragă, aşa cum am citit prin cărţile de dezvoltare personală, gânduri pozitive şi simpatia celor din jur, am ieşit pe uşa apartamentului şi am plecat să mă întâlnesc cu Sarah. Se simte un aer primăvăratic, femeile au renunţat la şube şi pufoaice şi poartă paltonaşe şi pardesie cochete. Atmosfera asta m-a mai binedispus, mai ales când am observat câteva surâsuri aprobatoare la adresa mea, în ciuda zâmbetului fals pe care încă îl mai am pe faţă. Mă simt atră­gătoare. Am părul proaspăt spălat, port o fustiţă nouă, până la jumătatea genunchiului, foarte feminină şi ciorapii subţiri fac ca picioarele mele să pară sexi.
Sarah e mulţumită de mine:
– Arăţi beton! Ce te-a apucat să te primeneşti aşa?
– Nu ştiu. A fost ceva dinăuntrul meu.
– Super! Să sperăm că o să faci impresie bună.
Am intrat şi ne-am foit un picuţ până ce ne-am găsit parteneri de joc: pe Daniel care a venit spre noi imediat ce ne-a zărit şi care era însoţit de un tip destul de anost. Ştiam că Daniel o vânează pe Sarah şi că nu va pierde ocazia de a intra în vorbă cu ea. Şi       mi-am adus aminte de promisiunea pe care mi-am făcut-o mai devreme de a accepta prima ofertă, aşa că eram oarecum nevoită să dau o şansă chiar şi acestui individ cam insipid la prima vedere. Cine ştie ce suflet mare are de fapt şi de ce pasiuni e capabil! Sau            mă rog, dacă nu are calităţi de felul ăsta poate că e un bun jucător de scrabble şi vom petrece o seară agrea­bilă împreună în timp ce Daniel va în­cerca (pentru a câta oară?) s-o abu- ­rească pe Sarah.