Aici, la noi, înspre porţile Levantului, timpul se scurge mai pe îndelete; vorbele îmbracă alte înţelesuri – mai puţin riguroase – şi la fiecare întrebare precisă există cel puţin zece răspunsuri variabile. Oricine se pricepe la orice şi toată lumea îşi dă cu presupusul cât este ziulica de mare. În aceste condiţii, filetul piuliţei nu mai calcă precis peste pasul şurubului, astfel că orice construcţie ce s-ar dori să fie, cât de cât, riguroasă, sfârşeşte prin a scârţâi din toate încheieturile. Toată taraba tremură şi se mişcă în bătaia vântului, însă, în chip absolut miraculos, nu se prăbuşeşte. Am păţit ruşinea să asist, înainte de 1990, la preluarea unui lot de betoniere de către un client olandez. Acesta din urmă îi solicitase partenerului român să-i confecţioneze un număr de betoniere, la care toate accesoriile să fie demontabile şi să intre în cuvă. Zis şi făcut. Numai că olandezul, atunci când a venit ca să-şi preia marfa cu pricina, a dorit să facă şi proba cu lucru’. Adică i-a rugat pe muncitori să ansambleze vreo douăzeci de betoniere, alese pe sărite, pe care le-a pus să funcţioneze în curtea întreprinderii. Un spectacol absolut jalnic: în loc să stea pe loc şi să mestece nisipul amestecat cu apă şi ciment, betonierele se „plimbau” ca roboţii prin curte, dintr-o parte într-alta. Tot „pasul” şuruburilor stătea la orginiea acestui spectacol tragi-comic, deoarece acestea, în loc să ofere picioarelor betonierelor rigiditatea dorită, se comportau ca nişte veritabile articulaţii. Dacă extrapolăm fenomenul prezentat mai sus în politică, spectacolul cotidian devine şi mai hilar. Aici, şuruburile se schimbă de la un utilaj, la altul, astfel încât nepotriveala devine cronică. Un vicepreşedinte dintr-un partid aflat în opoziţie trece într-altul, aflat la guvernare, păstrându-şi inclusiv funcţia (cazul Stănişoară). Sau, în vreme ce unii dezertează în chip individual, alţii migrează cu toată filiala, sfidând nu doar elementarele reguli ale ortăciei, ci aruncând la gunoi tot ceea ce se poate citi în dreptul noţiunii de „doctrină”. Pentru că în toată lumea civilizată un sărac nu poate trece drept li­beral, după cum nici un bogat n-o poate face pe socia­listul. Doar aici, la noi, la porţile Levantului…

Recomandările redacției