„În redacţie”, roman foileton: despre urmările unei reacţii neinspirate

Nu ştiu cum să spun, dar parcă nu-mi venea să cred că Sam, Sam în persoană, acel Sam pentru care am sus­pinat de atâtea ori şi la care ajunsesem să mă gândesc ca la o fiinţă ireală, ca la un prieten imaginar, era în apartamentul meu. Auzeam curgând apa la robinetul din baia a cărei uşă a rămas deschisă. Era aici, era o ocazie bună să ne lămurim, în sfârşit. Şi totuşi. Uneori ceva ne reţine când vrem să facem acel pas… De ce spun „ne reţine”? De fapt ceva MĂ reţine. Pe mine, căci n-ar trebui să vă bag şi pe voi în această poveste cu reţinutul. Pe MINE MĂ reţine, că doar eu dintre toţi pot rata o ocazie precum cea de faţă de a avea măcar o explicaţie cu omul de care am rămas îndrăgostită ani de zile, o explicaţie cel puţin (dacă nu se poate mai mult de atât).
– Bei un ceai? l-am întrebat.
– Da, cred mi-ar prinde bine unul.
– Aş putea să-ţi dau un tricou uscat. Cred că am unul care ţi se potriveşte. Eşti leoarcă!
– Da, te rog.
Am pus ceainicul pe foc şi i-am dat un tricou unisex pe care îl folosesc uneori pe post de pijama. L-am privit cum îşi scoate bluza şi am constatat cu durere în suflet că arată la fel de bine cum îl ştiam. M-a întrebat ce mai fac şi a ascultat cu interes poveştile mele gogonate despre cariera mea de zia­ristă. A spus doar un „A! deci lucrezi la Realitatea acum. Frumos!” apoi mi-a povestit că e în divorţ. De fapt că a divorţat că e în faza în care se împart lucrurile şi că intenţionează să se mute din nou la Bucureşti.
– Soţia mea, adică fosta soţie, va rămâne la Londra. Şi nu, n-avem copii, a mai spus fără să-l fi întrebat, probabil interpretând astfel modul în care mă zgâiam la el în timp ce vorbea.
– Am aplicat pentru mai multe posturi aici, în Bucureşti. Se pare că mă vor cei de la universitate.
Nu eram în stare să îngaim nimic. Simţeam că pe lângă a lui, viaţa mea e fadă şi fără evenimente notabile, chiar posomorâtă. I-am preparat ceaiul şi i l-am adus şi atunci mi-am dat seama că aproape toată seara a vorbit doar el. Eu am răspuns la câteva întrebări. Atât. S-ar zice că îmi place să păstrez misterul. De fapt, aveam inima cât un purice să nu mă fac de râs cumva şi să-mi arăt adevărata faţă. Bine că nu e nicio sticlă de vin prin preajmă (mi-am zis în gând). Până la urmă m-am aşezat lângă el pe canapea ca să ne bem ceaiurile. Atunci s-a produs ceva cu totul şi cu totul neaşteptat. S-a aplecat spre urechea mea şi mi-a şoptit:
– Ştii, de fapt mi-e foarte greu să mă abţin să nu mă dau la tine…
M-am blocat total pentru o fracţiune de secundă, apoi l-am privit fără să spun nimic: rămăsesem oricum fără voce. Am sorbit o gură de ceai ca să-mi revin şi na, momentul a trecut fără vreo reacţie din partea mea. Ne-am băut ceaiurile în linişte, iar după asta m-a pupat pe obraz şi mi-a spus:
– Sper să ne mai vedem. Mie mi-ar plăcea.
– Da, şi eu sper, am spus, apoi am închis uşa în urma lui. Nu ştiu ce să zic. Poate dacă nu pleca făceam infarct.
Mai erau doar puţine ore până la şedinţa de dimineaţă din redacţie şi aveam impresia că trecuse cel puţin o lună de când am găsit actele incriminatoare în biroul lui Robert. Am încercat să adorm, dar fără succes. M-am zvârcolit în pat şi m-am întors de pe-o parte pa alta, când indignată de strategia lui Robert de a ieşi basma curată, când încercând să mă conving că n-am ratat în această noapte şansa vieţii mele de a fi cu bărbatul de care sunt îndrăgostită până peste urechi.
Robert n-a venit la şedinţa de dimineaţă care a căzut astfel în sarcina redactorului şef adjunct. Mă rog, toată lumea era relaxată şi pot spune că a fost una dintre foarte puţinele şedinţe care m-a binedispus. Mă întrebam doar cam cât o să mai stea ascuns Robert după incidentul de azi noapte şi sub ce pretext.
Sarah m-a sunat cam imediat după şedinţă şi s-a mirat de tonul meu degajat. I-am spus că lipseşte Robert şi mi-a dat întâlnire la o cafea într-un local din apropiere.
– Deci ai reuşit, l-ai anihilat pe Robert.
– N-aş merge aşa de departe. Proba­bil o să lipsească câteva zile, apoi o să se întoarcă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
– Şobolanul!
– Chiar aşa.
– E greu când ai de-a face cu astfel de indivizi. Nu te poţi bucura niciodată că ai câştigat într-o bătălie…
Sarah era de acord cu mine măcar în această privinţă.
– Îhî, am îngăimat.
Cred că dintr-o dată i-a părut rău însă că s-a arătat atât de indulgentă, pentru că a adăugat:
– Nu că tu ai fi câştigat, dar mă rog, e la mâna ta acum. Sper că vei ştii să profiţi.
N-am răspuns nimic, am plecat doar capul, în semn că nu am nimic de obiectat.
– Şi spune-mi te rog, cum a rămas cu tipul acela de-azi noapte?
– Nu ştiu prea bine. Cred că nicicum. I-am povestit cum mi-a şoptit în ureche şi cum n-am avut nicio reacţie.
– Laura dragă, cam câte ocazii poţi rata într-o singură noapte?
Chiar aşa. Pentru majoritatea oamenilor e valabilă zicala „ghinion la bani şi în carieră, noroc în dragoste”. Eu sunt singura excepţie! Pe cuvântul meu. Ar trebui să consult horoscopul şi în astfel de zile fatidice să stau încuiată în casă şi să nu răspund nici la telefon, ca să nu mai ratez nicio ocazie!
– Nu ştiu ce să zic. M-am blocat când am auzit replica aia. Îmi imaginam lucrurile puţin altfel…
– Eşti de-a dreptul nebună, draga mea. Ce-ai fi vrut? să-ţi dea o replică memorabilă din Jane Austin? Bărbatul după care suspini de-atâta vreme se dă la tine sub un pretext oarecare şi tu nu reacţionezi pentru că aştepţi de fapt o replică inteligentă?
Sarah avea dreptate. Reacţionasem a proasta.
– I-ai luat măcar numărul de telefon?
A trebuit să recunosc, spăşită, că nu. Atunci Sarah şi-a scos tableta:
– Mai ai o şansă: să dăm de el pe facebook.
L-am găsit mai uşor decât credeam, căci am descoperit că aveam o mulţime de prieteni comuni. Am văzut că nu-şi actualiza contul prea des, ceea ce e de bine: nu mă dau în vânt după cei care foarte preocupaţi să intre pe facebook de câte ori au o clipă liberă şi să pos­teze tot felul de cugetări şi alte prostioare. Am văzut că avea numărul de telefon şi adresa de email. Bingo! puteam să dau de el. Dar sub ce pretext?
Laura Weber