Dacă vrei să te foloseşti de întâietate,

cedeaz-o mereu altora!

Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Zilele trecute am fost acostat pe stradă de un cetăţean ce spunea că mă cunoaşte din scris, probabil, nu-l contrazic, dar cum eram sigur că nu mă opreşte doar să se uite la mine, începuse după câteva clipe de tăcere, să-mi explice că el are o problemă; sincer mă miram că are doar o problemă la ce vremuri trăim, dar din discuţia purtată mi-am dat seama că el are o problema cu Biserica, de fapt, cred că nu cu Biserica, ci cu el însuşi. Nu-l deranja nimic, decât cuvântul ascultare, ce i se părea o manipulare a mulţimii făcută de o mână de oameni în negru, motivând că unii reprezentanţi ai Bisericii vorbesc despre ascultare şi smerenie, despre sărăcie şi ajutorare, dar, zicea el, doar vorbesc. Dat fiind faptul că eram în grabă, ca de obicei, şi nu puteam să-i răspund decât el fugitivo, nu sunt sigur dacă a înţeles mare lucru, un fapt însă e cert: mulţi nu înţeleg adevăratul sens al ascultării.

Ascultarea în Biserică nu înseamnă denigrarea celui mai mic, nu înseamnă călcarea lui în picioare, distrugerea demnităţii umane, ascultarea nu înseamnă cârpă de şters pe jos, nu înseamnă litri de apă băută, că vezi Doamne aşa a zis stăpânul, dar oare în Biserică n-ar trebui să fie stăpânul slugă celui mai mic? Hristos le spune Ucenicilor Săi, când între aceştia apăruseră o dispută referitoare la întâietate: „care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei XX, 26-27). Din acest text reiese toată esenţa despre ascultare şi smerenie, nu mai ai nevoie de alte interpretări şi sensuri inutile, lucrurile sunt cât se poate de clare, vrei să fi mai mare, atunci asumă-ţi slujirea faţă de cel mai mic.

Mă cutremură uneori acest act al ascultării, al supunerii şi, implicit, al smereniei, pe care l-a arătat Hristos pentru umanitate, câtă dragoste a existat în momentul când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut asemenea omului, luând chip de rob, ca pe rob să-l ducă la demnitatea demult pierdută.

Prin ascultare fiecare în parte ne asumăm responsabilitatea faptelor, adică nu-i de-ajuns să asculţi, dacă nu pui în practică ceea ce asculţi, Evanghelia dacă nu-i trăită, e ascultată în zadar.

Ascultarea în sens de supunere, trebuie să mă ducă la desăvârşire, nu la distrugerea demnităţii mele, eu ascult pentru că prin ascultare pot ajunge mai aproape de Dumnezeu; ea nu-mi anulează gândirea şi trăirea mea în Hristos.

Adesea ne place să poruncim, dar nu să ascultăm, poate şi dintr-o mândrie ce ne posedă de secole, trăind astfel o falsă ascultare şi, implicit, o falsă smerenie.

Papa Grigore ce Mare sau Papa Grigore I, ori Grigore Dialogul, cum este cunoscut în spaţiul teologic, ce a trăit între anii 540-604, avea o vorbă ce dăinuie peste secole „Servus servorum Dei”, adică „sluga slugilor lui Dumnezeu”, chiar dacă era Papă al Bisericii din Roma, chiar dacă avea demnităţi peste demnităţi, ranguri peste ranguri, totuşi el trăia ca o slugă a lui Dumnezeu, slujind astfel oamenilor; greu lucru în zilele noastre.

Primul exemplu l-a dat Iisus Hristos: „nu fac voia Mea, ci voia celui ce m-a trimis pe Mine” (Ioan V, 30). Această ascultare e din dragoste, din unitate Treimică. Tot El a spălat picioarele ucenicilor Săi pentru a le arăta smerenia, pentru a fi exemplu al slugii slugilor. Egalitatea în faţa lui Dumnezeu e incontestabilă, dar oare în faţa oamenilor?

Continuarea în numărul viitor

 

 Paul Krizner

Recomandările redacției