Situaţia politică în Europa, şi poate chiar mai mult în afara ei, ar trebui să provoace oricărui om normal fiori de spaimă. Parcă se clădeşte aşa încet, sub privirile încuviincioase ale vreunei înţelegeri tacite, un fel de copie palidă a turnului Babel, cu cărămizi fabricate în grabă la ospiciul de nebuni. Să ne uităm doar pe mâinile cui au ajuns astăzi cele mai mari puteri ale lumii, Rusia şi America. Prima este condusă de un psihopat care cu privirea lui goală, inertă şi rece nu îţi dai seama care ar putea fi următoarea mişcare de destabilizare a lumii, Vladimir Putin, în timp ce Statele Unite ale Americii au ajuns în grija unui ţambalagiu circar ale cărui declaraţii nu ştii dacă sunt glume sau planuri politice reale. Îţi vine să râzi de gluma lui sadică, după care te îngrozeşti realizând că de fapt Trump îşi expune planurile.
Revenind la bătrânul nostru continent, care deşi vârsta ar fi trebuit să îi confere o oareşicare înţelepciune, cu greu îţi mai poţi găsi o oază de linişte sau siguranţă. Considerat unul dintre cei mai responsabili lideri europeni, care conduce poate cea mai sigură şi prosperă ţară din Europa, Angela Merkel a dat parcă la bătrâneţe de instinctul matern, vrând să strângă la sânul ei protector tot Orientul Mijlociu, căruia ar fi în stare să îi pună la picioare toată Europa. În Anglia, o altă forţă a bătrânului continent, lumea, considerată educată şi cu o civilizaţie de neatins, votează în masă pentru Brexit, după care se întreabă ce-a fost aia? În Austria, alt leagăn al civilizaţiei şi al culturii, oamenii erau cât pe ce să îl aleagă pe Norbert Hofer, considerat un nazist şi un extremist periculos, care a pierdut la mustaţă alegerile prezidenţiale în faţa unui proeuropean. În Franţa, ţara bunului simţ, candidatul favorit la prezidenţiale, republicanul Francois Fillon, după ce şi-a aranjat, în calitate de premier, ca soția sa, Penelope Fillon, să fie remunerată cu jumătate de milion de euro din bani publici în calitate de asistentă parlamentară a soțului ei și a succesorului acestuia, fără a exista însă vreo dovadă că a și îndeplinit concret această funcție, găseşte de cuviinţă doar să îşi ceară scuze francezilor. Nimic mai mult. În Italia, premierul proeuropean Matteo Renzi, este nevoit să îşi prezinte demisia, lăsând ţara într-o criză economică gravă, după ce referendumul propus de el pentru salvarea econonomiei este luat în derâdere. Europa suferă însă şi moral şi dacă este să vorbim de normalitate, sau mai degrabă de lipsa ei, atunci să îl amintim şi pe liderul european Xavier Bettel, premierul Luxemburgului, care s-a căsătorit cu… partenerul său homosexual, un arhitect belgian. Să nu-l uităm, tot la capitolul anormalitate, însă la un alt… capăt, pe preşedintele Moldovei, Dodon. Un xenofob iritat şi frustrat de faptul că lumea nu îi acceptă ideile conform cărora Moldova ar trebui să vorbească „limba moldovenească“ şi nicidecum româna, iar România ar trebui ciopârţită lăsând loc Moldovei Mari. Un astfel de specimen caraghios şi periculos a ajuns însă să conducă o ţară, fie ea şi parte frântă a României. Iar ce este şi mai grav este că atât în cazul său cât şi în cazul celorlalţi, lumea a fost cea care i-a ales, care, oarbă, le-a plasat puterea în braţe.
România a avut şi ea propria ei luptă cu un Guvern care s-a străduit mişeleşte să îngroape justiţia. Până la urmă a învins, însă numai pe jumătate. Guvernul şi-a retras decizia de modificare a Codului Penal, însă nu a considerat că ar fi de un minim bun simţ să îşi prezinte şi demisia. Cei din stradă consideră însă că într-o altă ţară civilizată un guvern care porneşte cu o imagine atât de şifonată ar trebui să renunţe. Exemplele de mai sus ne demonstrează însă că ţările civilizate o pot duce şi mai rău. Protestatarii s-au retras într-o foarte mare măsură după ce Guvernul şi-a retras decizia. Au mai rămas în stradă, seară de seară, doar idealiştii. Cei care cred că pot trăi într-o lume civilizată, cu bun simţ, educată. Se înşeală. Nu te poţi lupta la nesfârşit cu morile de vânt, precum personajul lui Cervantes, fără să ajungi tu de râsul celor resemnaţi cu… anormalitatea. Îmi pare rău că nu pot fi ca voi, însă vă admir şi îmi scot pălăria în faţa demnităţii voastre.
Şi pentru că tot suntem la capitolul idealism, îmi aduc aminte că ţara mea are un Rege. Aş încheia cu cuvintele lui: „Poți să te ocupi de orice, de politică, de industrie, de literatură… dar nu în afara credinței în Dumnezeu. Dacă Europa a avut de suferit mai mult decât oricând în secolul acesta, este pentru că s-a îndepărtat de El cu bună știință, pentru că a vrut să vadă dacă popoarele pot să supraviețuiască fără credință.
Nu, nu pot să supraviețuiască decât coborând sub condiția umană.
Când lipsește credința, nu mai poți deosebi între bine și rău. Bâjbâi, te rătăcești, azi mergi după unul, mâine după altul și până la urmă spui că nu există nimeni care să cunoască adevărul sau că adevărul nu există.
Aștept o renaștere spirituală nu numai în România, ci și în întreaga Europă. Legile și convențiile nu sunt destul ca oamenii să renunțe le violență. Prin credință chiar datoria față de patrie ți-o îndeplinești mai tare. Eu știu că de nimic nu s-au temut mai mult comuniștii decât de credința oamenilor în Hristos. Ei înțelegeau mai bine decât toți că un om credincios este un rob mai puțin. Dacă ei au propovăduit ateismul, a fost pentru că numai așa puteau să scoată pe oameni de sub cea mai puternică protecție.”, fragment din ”Convorbiri cu Mihai I al României”, al lui Mircea Ciobanu.
