de Paul Krizner
„Ceea ce sufletul rosteşte doar în şoapte.”
(Felix Lope de Vega Carpio)
Urmare din numărul trecut
În faţa veşniciei, în faţa a ceea ce nu este efemer sau trecător, în faţa infinitului dumnezeiesc, parcă te cuprinde un suspin al învingătorului, al celui ce aşteaptă să plece pe un drum unde toţi cei osteniţi şi împovăraţi sunt aşteptaţi.
În puţinul timp liber, pe care cu mari sacrificii reuşesc să mi-l fac, mă hotă­râsem să plec din urbea arădeană, de-a dreptul sufocantă uneori, şi m-am gândit să pornesc spre o oază de lumină du­hovnicească, la câţiva kilometri de casă, într-un spaţiu monahal.
O după amiază minunată, curtea mănăstirii era aproape goală, florile teilor emanau un parfum atât de puternic, încât aveai senzaţia pe care a trăit-o Apostolul Pavel, „fie în trup fie în afară de trup nu ştiu”, în momentul când a fost răpit în nori, aerul curat şi ciripitul păsărelelor îţi dădea starea frumuseţii cereşti, hristice.
Aşezându-mă pe o bancă la umbra unui tei se­cular, zăresc în faţa mea la câţiva paşi un călugăr cu o barbă mare şi albă, aşezat şi el pe un scaun, cu o privire de-a dreptul providenţială pentru statutul său de avvă (din grecescul avva – bătrân, înţelept), chipul era luminat, … parcă prea luminat faţă de starea umanităţii de azi, avea o privire calmă, caldă, parcă împăcată cu lumea şi privirea aţintită undeva în zarea veşniciei, un surâs îi mişcă puţin barba şi din când în când, câte un suspin, dar nu unul deznădăjduit, ci unul ce parcă ar spune şoptit: mai e un pic, mai e un pic până acolo unde nu mai sunt suspine, până acolo unde dragostea lui Hristos dă o altă stare omului, şi anume îndumnezeirea, făcându-l asemenea omului vindecat de păcate.
Da, mai e un pic şi toată suferinţa din noi se va risipi, ne vom reîntâlni cu Tine, Doamne, după atâţia ani trăiţi în suspinul şi singurătatea lumii, după atâţia ani în care nu ţi-am mai răspuns la chemarea Ta, Doamne, şi ştiu că ne-ai aşteptat necontenit, ne-ai aşteptat, ştiind că nu vom răspunde chemării Tale decât într-un trist şi departe târziu. Să fie, oare, acesta locul unde nu mai sunt suspine sau o fărâmă din marea bucurie a celor osteniţi?
După ceva timp petrecut în acea linişte de care nu te-ai mai sătura să o asculţi, mă pornisem spre aglomeraţia oraşului, ce mă aştepta puţin iritat că mi-am permis să evadez din haosul, zgomotul şi mirosul infernal ce ieşea din ţevile de eşapament, am rămas totuşi în gândul meu cu un alt sens al oftatului după această experienţă minunată.
Suspinul nu e doar „spaţiul ideal al respiraţiei”, cum credea filosoful român Emil Cioran în cartea sa Amurgul gândurilor, nu e doar acea stare pe care „sufletul o rosteşte doar în şoapte”, cum scrie poetul şi dramaturgul din epoca de aur spaniolă, Felix Lope de Vega Carpio (1562-1635), suspinul e şi dorul după cineva drag pe care nu l-ai văzut de mult, suspinul e dorirea arzătoare după Hristos, după pacea celestă, după frumuseţea veşniciei, după dragostea ce ne rupe de trupul învăluit cu moartea, lăsându-ne să simţim şi să ne bucurăm de fiecare clipă în care ne unim cu Hristos cel Euharistic.
În viaţa de zi cu zi un suspin poate are o mai mare valoare decât zeci de rânduri; şi eu, şi tu, şi noi toţi oftăm, toţi suspinăm, nu e vorba de deznădejde, ci de o exclamaţie a ceea ce ai vrea să spui cu voce tare, dar crezi că nu merită.
Suspinul e nostalgie, bucurie, iubire şi tristeţe deopotrivă, de care niciunul nu suntem privaţi, dar parcă fără să ne dăm seama.
Am suspinat văzând micimea şi nimicnicia umană care nu vrea să mai iubească şi să trăiască în armonie, am suspinat văzând cum finitul refuză regăsirea în infinit, am suspinat când am văzut cât de uşor sunt vândute bunul simţ şi dreptatea pentru a cumpăra cu bani de nimic ura.
Totuşi, omul, dacă nu ar suspina, nu ar şti ce-i lipseşte sau cel puţin ce a pierdut din cauza indiferenţei lui.
Atunci când încetează suspinul încetează şi inima să mai bată.

Recomandările redacției