Un fenomen care n-ar trebui doar să ne-ngrijoreze, ci să ne facă părul măciucă şi să ne provoace febre-atît de intense-ncît să ne treacă sudori reci pe şira spinării se petrece de cînd cu-aglomeraţia din decembrie 1989 şi pare că nu se va-ncheia-n vecii vecilor: fuga din ţara zisă românească a românilor.
Desigur, fenomenul are explicaţii raţionale, logice, şi orice politician responsabil, deci ales, deci Dumnezeu, poate arăta c-avem libertate de mişcare, c-avem libertate de optare, c-avem libertăţi de nu le mai putem duce-n cîrcă. Aceleaşi divinităţi nu vor spune însă niciodată, nici dacă le torni ulei încins pe cheliile bănuite, că fug din ţară oamenii de valoare (pe lîngă plevuşca inevitabilă), că nu libertăţile prea multe-i mînă spre alte meleaguri, ci bătaia de joc căreia-i sînt şi obiect, şi subiect, bătaie de joc care-ncepe cu intrarea-n şcoli mai răsărite prin pile, absolvirea şcolilor de la grădiniţe pînă-n vîrful doctoratelor prin cunoştinţe, şi accederea-n funcţii de orice soi prin relaţii.
N-aş putea spune că nu-s umblat prin lumea asta (ca plevuşcă, desigur), dar pot spune cu mîna pe inimă c-am întîlnit o profesoară universitară româncă predînd la o universitate din străinezia limba maternă a studenţilor de acolo, la fel cum am întîlnit o profesoară universitară-n România care făcea menajerie-n Madrid şi cîştiga ca femeie de serviciu-n Spania de patru ori mai mult decît era pălătită la universitatea din ţara-mamă (mamă maşteră, din păcate), universitate de frunte, totuşi, nu cea din Urlaţi. Nu vă vine să Urlaţi?
Din păcate, trăim în ţara politicii şi-a politicienilor în egală măsură, într-o ţară-n care furtul este metodă de ascensiune iar furatu-i o virtute, într-o ţară-n care onorul e-un handicap iar poltronia-i simptom al unei sănătăţi de fier, într-o ţară-n care valoarea te transformă-ntr-un pária iar nulitatea absolută te propulsează-n parlament sau în guvern, într-o ţară-n care cîţiva rîgîie-a saturare-adîncă şi milioane sughit a foame deasă, într-o ţară-n care vorbele goale şi sforăitoare au valoarea literei de evanghelie iar litera legii are valoare de balast inutil, ba chiar deranjant, într-o ţară-n care mai e puţin şi legea va fi scoasă-n afara legii.
Doi adolescenţi, absolvenţi de liceu străduind să treacă examenele de bacalaureat, îmi spuneau ieri că-n viitor fie vor vinde seminţe, fie vor intra-n politică şi „se vor scoate”. Brusc, mi-a venit starea pe care-o aminteam mai sus, aceea de Urlaţi, dar cui să-i urli-n urechi un adevăr disperant cînd cheliile lor sînt imune chiar şi la picurarea cu ceară topită? Cărui felcer să-i strigi din toţi bojocii că ne fug din ţară inteligenţele strălucitoare şi strălucite şi ne rămîn plagiatorii şi nulităţile de soi? Cui să-i răcneşti din răsputeri că rămînem săraci în doctori, dar bogaţi în felceri?
De-un sfert de secol, poporul român se-adună prin scădere: „Hai să vedem cîţi au plecat, ca să ştim cît ne mai rămîne!”. De plecat au plecat şi pleacă ei, oamenii de valoare, iar de rămas rămînem noi, plevuşca, şi ei, Dumnezeii fără de care-n ţara asta n-am putea trăi nici morţi.
