Cîrnaţul generaţiilor de sacrificiu

0
137

Este o şansă a mea că am văzut lumina zilei într-un neam care şi-a păstrat înaintaşii vii în amintiri şi că mi-am lungit urechile după vorbele bătrînilor – c-aşa am fost eu de copil: unde vedeam mustaţă de moşneag sau auzeam glas de uncheş, acolo mă-nfiinţam şi eu, chiar dacă pentru asta trebuia să las vaca-n tarlaua cuiva sau să fug de la ţurca pe care-o băteam zor-nevoie.
De la ei, de la bătrînii cu pletele-albite de necazuri şi cu musteţile răvăşite de vînturile vieţii am aflat eu de generaţiile de sacrificiu şi de succesiunea lor imposibil de oprit. Privind retrospectiv cu maximă doză de obiectivitate, afirm cu tărie că nea­mul românesc (neamul fiind talpa ţării, iar nu tagma jefuitorilor – ca să-l citez pe Domnul Tudor din Vladimirii Gorjului), este un şir lung de generaţii de sacrificiu.
Numărând băbeşte, adică generaţia de sacrificiu şi „un deşti” de la o brîncă, şi începînd de la mine-n urmă (că mi-i groază să-l introduc „în ecuaţie” pe fiul meu), rezultatul ar fi următorul: eu – generaţie de sacrificiu pentru reconstrucţia ţării după al doilea măcel planetar, pentru lichidarea datoriei externe în anii ’80 ai secolului trecut şi pentru în­glodarea aceleeaşi ţări într-o datorie din ghearele căreia nu va mai scăpa-n veci; tatăl meu – generaţie de sacrificiu în a doua conflagraţie mondială şi-n cele-n care-am fost şi sunt eu generaţie de sacrificiu; bunicul meu – generaţie de sacrificiu-n răscoala de la 1907 (rezolvată cu tunurile de liberalii lui Ionel Brătianu la comanda primului Hohenzollern ajuns domn şi apoi rege pe meleagurile noastre deloc teutone), în marea criză din 1929-1933 (guvernele naţional-ţărăneşti ale lui Iuliu Maniu şi al lui Al. Vaida-Voievod potolind cu puştile disperările oamenilor), şi-n cele două războaie mondiale; străbunicul meu – generaţie de sacrificiu-n războiul de la 1877 şi-n sîngeroasele răscoale de la 1888 (înecată-n sînge de guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu şi „emanat” din „Junimea”), şi-n cea de la 1907; străbunicul meu – generaţie de sacrificiu la 1848 şi la 1877; stră-străbunicul meu – generaţie de sacrificiu la 1821 şi la 1848; dacă mai continui, ies afară din ziar şi mă-ntind pînă la marginile istoriei, acolo unde-or fi marginile numitei madame-n patul căreia se visează şi aristocratul, şi plebeul.
Revin şi zic: mi-i groază să constat că fiul meu este încă o generaţie de sacrificiu, cea căreia-i urmează rîndul, fiindcă-i las moştenire o ţară adusă-n sapă de lemn, o datorie uriaşă deşi n-a împru­mutat niciodată nici un chior de la nimeni, o economie pusă la pămînt cu metodă şi cu meticulozitate, o clasă politică deloc „clasă” dar în totalitate şleahtă, o administraţie căreia-i va fi sclav, o planetă ieşită din ţîţîni (cum zicea Brâncuşi), o lume ieşită din minţi şi eşuată-n lăcomie insaţiabilă.
Şi totuşi, cîrnaţul ăsta interminabil de generaţii de scrificiu trebuie să aibă un capăt, că doar n-o fi infinit. Cine vede luminiţa de la capătul cîrnaţului – ca să ne spună cît mai avem de înghiţit?
Hai să ne săturăm odată de cîrnaţi!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.