Dimensiunea personală a iubirii nu poate să rămână niciodată un concept sau un lucru care se aplică doar individual, ci ea trebuie să devină existențială şi un fapt esenţial al Bisericii ca şi comunitate: adică are nevoie şi de forma instituţională care se exprimă în dinamica comunitară a Bisericii. În Biserică, contemplaţia şi acţiunea trebuie să coexiste şi să se integreze. Viața creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi tăria care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe semeni cu însăşi iubirea lui Dumnezeu.
Angajarea socială are un sens spiritual mult mai profund, care merge mult dincolo de simplul activism moralizant și social. Însuşi Dumnezeu ne îndeamnă în interiorul nostru să alinăm lipsurile celorlalți. Astfel, în acest mod, noi Îl ducem pe El însuşi în lumea suferindă. Cu cât Îl ducem în mod conştient şi clar ca dar, cu atât iubirea noastră va schimba mai eficient lumea şi va trezi nădejdea.
Influenţa Evangheliei asupra vieţii sociale este covârşitoare, însă aceasta nu trebuie căutată atât în premisele unor diagnoze sociale sau în sugestiile- remedii pe care le propune, cu toate că unele dintre ele sunt pertinent-valabile, ci mai ales în stabilirea unor principii fundamentale spre a face faţă cu eficienţă realităţii sociale. Cu alte cuvinte, nu în conţinut trebuiesc căutate toate acestea, ci mai degrabă în metodă. Această metodă constă mai cu seamă în două lucruri; într-o critică veritabilă a lumii şi într-un imperativ tot atât de categoric în privinţa omului și problemelor lui, imperativ care sună aşa: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi”. În mod deosebit creştinul, trăind în conformitate cu Evanghelia, recunoaşte că oamenii sunt toţi fraţi între ei, că viaţa înseamnă o chivernisire a bunurilor primite de la Dumnezeu, pentru care fiecare este responsabil în faţa celorlalţi, şi cine este bogat trebuie să fie ca şi un împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, iubind pe cel sărac.
Critica clară nu este altceva decât capacitatea profetică pe care o are cuvântul lui Dumnezeu de a evidenţia marea răutate a lumii, nu a lumii create de Dumnezeu, ci a acelei lumi care este rodul păcatului omenesc. În privinţa aceasta, avem un progres important în Biblie. Dacă multă vreme a persistat în Vechiul Testament convingerea că bogăţia ar fi semnul binecuvântării lui Dumnezeu, şi sărăcia nu ar fi decât „blestemul” cerului, în Evanghelii se ajunge la o concluzie diametral opusă. Bogăţia, apare, cum de fapt şi este de cele mai multe ori, ca rodul nedreptăţii şi al opresiunii, şi nu al norocului sau al onestităţii. Multe sisteme şi ideologii şi-au revendicat meritul de a exercita o funcţie critică şi cu adevărat ştiinţifică în confruntările cu societatea şi cu mecanismele economice, însă au făcut aceasta pe temeiul viziunii omului, care întotdeauna şi-a ignorat libertatea şi destinul veşnic, din care cauză toate revendicările omului s-au încheiat cu nedreptăţi şi mai mari decât cele pe care le eliminase. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu judecă profetic această lume, o face în numele unuia care poate convinge lumea de păcat să se schimbe, pentru că este fără de păcat, pentru că este „Lumina lumii” sau „Lumină din Lumină”.
Arhim. Teofan Mada
