Într-unul din numerele trecute ale ziarului nostru scriam despre modul în care a fost desfiinţat comitatul Zărand, cel mai vechi şi românesc din Ardeal. A dăinuit aproa­pe 1.000 de ani (960) până în 1876, când a fost desfiinţat şi încorporat, o parte în comitatul Hunedoarei, iar cealaltă în comitatul Arad. În acest răstimp înde­lungat, la conducerea lui a ajuns în repetate rânduri elementul românesc, ultima perioadă de la 1848 şi până la 1876, fiind definitorie şi cea mai remarcabilă. Şi cu toate aceste considerente prezentate până aici, din motive politice, a fost desfiinţat definitiv prin Legea de modificare a teritoriilor unor comitate – Articolul XXXIII din 1876.
În continuare vă vom prezenta care au fost urmările desfiinţării comitatului. Funcţionarii români din Zarand sunt transferaţi sau se transferă unii în interiorul Ungariei, alţii pe alte meleaguri, iar unii, mai ales tinerii, se refugiază în România. Numai aceia au rămas în Zărand care au acceptat funcţii inferioare. Vicecomitele dr. Iosif Hodoş nu acceptă transferarea şi se stabileşte la Sibiu, ca referent şcolar al Consistoriului Arhiediecezan, celălalt vicecomite, Amos Frâncu, a fost transferat la Miskolcz, în calitate de jude regesc, protonotarul Sigismund Borlea, după ce îi expiră mandatul de deputat în 1878, rămâne la Baia de Criş, conducându-şi biroul avocaţial, notarul George Secula se stabileşte la Deva, unde îşi deschide şi el birou avocaţial. Tineri din familiile Pipoş, Frâncu, Hodoş, trec în România unde se afirmă în viaţa culturală.
Asemenea schimbări se fac şi la preturi: Al. Şterca Şuluţiu, şeful judecătoriei de ocol Hălmagiu, este transferat judecător la Bekes, Daniil Pap, subjude în Baia de Criş, este mutat la Kecskemet, apoi la Nagykoros, Graţian Pop de la pretura Hălmagiu nevoind să se îndepărteze de zonă, a rămas notar comunal, pretorul Taloş a trecut cu familia în Regat, adaptându-şi numele în Tălăşeşescu.
Idealuri sfărmate şi cămine răvăşite
Anul 1876, dată fatală în istoria Zarandului, ne aminteşte de idealuri sfărâmate, cămine răvăşite, existenţe distruse şi plecări în pribegie prin „vama cucului” spre România visurilor frumoase ale fie­cărui intelectual ardelean. Într-o schiţă de călătorie la Baia de Criş şi Vaţa, publicată în revista „Familia”, nr. 65/1878, Iosif Vulcan nota: „Numai casa comitatului a rămas locului, căci aceea nu s-a putut muta de acolo. Numai ea aminteşte că aici a fost odinioară un comitat. Şi ce comitat! Unul din cele mai bine organizate din ţară. Şi totuşi, acest comitat a trebuit să se şteargă. Pentru ce? Pentru că a fost românesc”.
Care au fost consecinţele desfiinţării acestui judeţ pentru populaţia locală? Înainte de desfiinţare şi alipirea la judeţele Hunedoara şi Arad, capitala lui era Baia de Criş (existentă din epoca pre-dacică, atestată documentar oficial în 1390, oraş în 1427, târg în 1444, regesc în 1519, cu cele mai multe mine şi spălătorii de aur pe valea Ţebei în 1770), situată tocmai în mijlocul acestui judeţ, iar cel mai îndepărtat sat de acest centru era la distanţă de 40-45 km.
După noua arondare şi anexarea acestui ţinut la judeţele vecine, cercurile Brad şi Baia de Criş au fost trecut comitatului Hunedoara, cu capitala Deva, care se află la 37 km şi respectiv 45 km de aceste centre. Dar cum între Brad şi Deva se circula greu, oamenii când aveau nevoie a se deplasa în capitala judeţului, trebuiau să facă un înconjur, o dată de la Brad la Arad – 165 km, apoi de la Arad la Deva – 150 km, adică 315 km în total. Cercul sau plasa Hălmagiu care a fost anexată Aradului se află la distanţa de 140 km de acesta şi nici aceşti locuitori nu au fost mai fericiţi decât cei anexaţi Hunedoarei. Acesta a fost rezultatul imediat al respectivei împărţiri arbitrare.
Situaţia geografică, naturală, a acestui teritoriu deluros şi muntos, de 903 km2, acoperit cu păduri (50%), păşuni şi fâneţe (30%), restul teren arabil (20%), dar subsolul bogat în aur, argint şi alte bogăţii exploatate de peste 2.000 de ani, a impus populaţiei zonei noastre să recurgă la cele mai ingenioase mijloace de existenţă. Fiecare locuitor trebuia să fie în acelaşi timp agricultor, pomicultor, crescător de vite, muncitor silvic sau meseriaş, mai puţin miner, creând o adevărată industrie locală din produse casnice (olarii din Obârşa, Târnăviţa), textile (spătarii din Rişculiţa), materiale (vărarii din Buceş, pietrarii din Vârfuri), alimentare (merele de Bulzeşti, nucile din Junc, ţuica de  Blăjeni şi Hălmagiu), care le-au comercializat, transportându-le cu căruţele sau pe cai, până la mari depărtări, în toată ţara.
Populaţia românească şi ortodoxă din fostul comitat, în prezent, este răspândită în 15 comune (4 în jud. Arad), cu 110 sate (31 în jud. Arad), aşezate pe firul văilor afluente Crişului Alb şi culmile dealu­rilor Depresiunii Brad-Hălmagiu, concentrându-se în câteva localităţi de tip urban: Brad (municipiu), Băiţa, Criscior, Baia de Criş, Hălmagiu, Vârfurile (comune), Vaţa de Jos (staţi­une balneară) şi multe sate – locuri istorice), în frunte cu Ţebea (Panteonul Moţilor), sau cu tradiţii unicat, ex. „Târgul de fete’’ (Mt.Găina).
Moţii, risipiţi în cinci judeţe
Ţinutul Zarandului, respectiv comitatul (jud.) Zarandului, având capitala Baia de Criş, era românesc, avea reprezentanţi în Dietă şi poate tocmai de aceea a fost desfiinţat în 1876. Moţii au ajuns să fie risipiţi în cinci judeţe: Alba, Arad, Bihor, Cluj, Hunedoara. E bine oare să rămână aşa în continuare? Cunoscând realitatea situaţiei acestui ţinut, din care se desprind motivele care au condus la aceas­tă desfiinţare, ne întrebăm dacă nu a sosit timpul să se pună capăt acestei stări de lucruri, revizuin-du-se acest act de răzbunare a trecutului faţă de acest teritoriu şi populaţia lui şi să se reînfiinţeze acest judeţ al Zarandului în cadrul Regiunii de Vest a ţării?
Ardealul românesc nu se poate lipsi de numele Zărand care a fost mândria lui, după cum nu se poate lipsi de numele lui Horea, Cloşca şi Crişan sau Avram Iancu, cât şi de protoistoria şi istoria lui, fiind cea mai veche unitate administrativă, aflată aici la venirea ungurilor şi amintită în vechi cronici, ţinut care s-a păstrat ca cea mai românească unitate administrativă a teritoriilor de dincoace de munţi. Am fi cu totul nerecunoscători şi nedemni de trecutul acestor locuri dacă azi nu am reînvia numele şi organizarea lui, ca o nouă unitate administrativă în vestul Munţilor Apuseni.
În felul acesta s-ar crea o unitate omogenă din toate punctele de vedere, binefăcătoare pentru tot Ardealul şi România.
În încheiere trebuie spus că singura mărturie rămasă din fostul comitat Zarand este clădirea masivă a prefecturii din Baia de Criş, cunoscută sub numele de „Moţul”, pe care din iniţiativa şi propunerea mea, am aplicat două plăci comemorative în 2006, realizate de primăria locală. Spre amintire şi neuitare!

Recomandările redacției