Apa trece, pietrele rămân

Pe când era prim-redactorul „Tribunei” de la Sibiu, Ioan Slavici a fost condamnat de către autorităţile maghiare la un an de puşcărie pentru că ofensase, în scris, autoritatea statului. Chiar în acea perioadă, Regele României Carol I îi oferea lui Ioan Slavici postul de director al „Institutului Oteteleşanu” al Academiei Române. Ioan Slavici acceptă oferta Regelui Carol I, dar îi scrie că nu poate veni la Bucureşti decât peste un an de zile, deoarece are de ispăşit o pedeapsă la care fusese condamnat de către autorităţile austro-ungare. Regele României îi răspunde că apreciază atitudinea civică a lui Ioan Slavici și că îi va ține postul la dispoziție până după ispășirea pedepsei. Doi oameni mari, două principii sănătoase. Alții, în locul lui Ioan Slavici, fugeau prin „vama cucului” în România și scăpau și de un an de pușcărie. Dar își pierdeau, iremediabil, calitatea de cetățeni austro-ungari și niciodată nu mai pu­teau călca în Imperiu. În 1916, pe când arma­tele germane cucereau Bucureştiul, Ioan Slavici îşi exprima în scris satisfacţia că „au venit nemţii în România şi ne-au scăpat de ruşi”. Bătrânul tribunist şi nuvelist din Şiria credea, din tot su­fletul, că România trebuie să se unească cu Transilvania şi cu Austria în contextul unei Europe ci­vilizate şi nicidecum invers, adică Transilvania să se unească cu Ro­mânia şi amândouă să cadă sub ruşi, cum avea să se petreacă un sfert de secol mai târziu. Astăzi, dacă ne gândim la apartenenţa noastră în Uniunea Europeană şi în NATO, cu siguranţă că îi dăm dreptate lui Ioan Slavici. Numai că, imediat după Marea Unire de la 1918, autorităţile române de la Bucureşti l-au condamnat pe Ioan Slavici la câțiva ani de pușcărie și l-au închis la Văcăreşti. Motivul? Trădare de patrie. El, cel care a unificat limba română literară din tot teritoriul locuit de români, el era acuzat de trădare de patrie. Ioan Slavici, cel care împreună cu Mihai Eminescu au configurat pentru prima dată, la serbările de la Putna, sensul uni­tăţii naţionale române, era acu­zat în România Mare de trădare de ţară. Fireşte, bătrânul Ioan Slavici şi-a luat iarăşi traista-n băţ şi s-a dus să-şi ispăşească pedeapsa pri­va­tivă de libertate în beciurile umede de la Văcăreşti. O vreme a fost coleg de celulă cu Tudor Arghezi, alt mare scriitor român trimis la pușcărie, exact pentru aceleași motive ca și Ioan Slavici. De cealaltă parte, pleava s-a ridicat la suprafaţă. Parveniţi, care înainte de 1918 se semnau cu „Vazul” în loc de „Vasile” şi strigau în gura mare, prin adunările comitatense că vor împuşca cu mâna lor pe primul do­robanţ român care calcă prin Banat, au fost numiţi prefecţi de judeţe româneşti sau directori de bănci. Noroc că istoria face, întotdeauna, dreptate. În vreme ce trepăduşii care s-au căţărat pe funcţii vre­melnice au plecat cu prima ploaie, Ioan Slavici şi Tudor Arghezi au rămas ceea ce au fost dintotdeauna: mari oameni de cultură şi mari români.