Aproape totul despre nimic

0
153

A trecut şi sesiunea primă a bacalaureatului din acest an, şi pot trage de păr o concluzie chiar dacă abia s-au depus contestaţiile. Este puţin probabil ca reevaluarea lucrărilor contestate să modifice statistica deja cunoscută cu mai mult de un procent în plus sau în minus, după cum este cu totul improbabil ca un picat la examen să se trezească după reevaluare trecut cu medie maximă.

Cîteva constatări ale mele despre care vreau să scriu şi care sînt la-ndemîna oricui, cu condiţia de-a analiza fenomenul cu o minimă doză de obiectivitate, încep din antichitate (a mea, desigur), şi-ajung pînă-n prezentul blagoslovit din toate părţile (ca să nu spun sodomizat în şi din toate poziţiile şi părţile).

În antichitate (că spuneam că de-acolo plec spre-ncoace), bacalaureatul era testul maturităţii (chiar aşa i se spunea: maturitate), şi cine  trecea testul devenea icoana obştii, era trecut în catastifele de onoare şi-i dădeau bună ziua cu căciulile-n mîini şi cu frunţile plecate toţi moşnegii din şapte sate; el putea fi şi popă-n biserică, şi dascăl la şcoală, şi felcer comunal, şi vornic sau primar, că învăţarea de carte îl suia atît de sus în ochii plebei încît devenea brusc un gigant.

Au trecut însă vremurile, şi-au venit alte vremi…, moşnegii de demult s-au stins, iar tinerii care le-au luat locul au devenit maturii care-au început a plăti cu asupra de măsură şcoli pe lîngă şcoală (cărora li s-a spus meditaţii), pentru ca iubiţii prunci să treacă peste bacalaureat mai uşor, de parcă ce-nvăţau la meditaţii nu puteau învăţa la clasă. Aşa a apărut o nouă specie: bacalaureatul meditat. Titlul (fiindcă bacalaureatul este totuşi un titlu: mult inferior celui de doctor, inferior celui de licenţiat universitar, dar superior celui de absolvent şi mult superior celui de plăvan şcolit), titlul deci, valora, dar valora doar atît cît mi-a spus un prieten „antic” (deci bacalaureat adevărat, ba şi licenţiat universitar): „Domnule, bacalaureatul contează enorm dacă nu-l ai; dacă-l ai, poţi să te ştergi cu el undeva!”.

Au mai trecut vremuri…, au mai trecut generaţii…, şi-am ajuns în zilele noastre, cînd bacalaureatul este negustorie curată: dai banu’, treci bacu’. Ba chiar şi licenţele universitare se negustoresc, şi titlurile de doctor se cumpără, că doar trăim în democraţie (fiecare face ce vrea, nimeni nu face ce trebuie), şi-n economie de piaţă (piaţă adevărată, tîrg, obor, nu Agoră!), şi-n economia de piaţă totul e de vînzare: proprietăţi, expertize (Doamne, cum ar trebui unii, mulţi, spînzuraţi de limbi pentru siluirea Limbii Române!), studii, titluri, conştiinţe (din astea mai puţin, că s-au înlocuit cu conturi bancare: cu cît e mai grasă suma din cont, cu-atît e mai scheletică aia care nu poate fi măsurată-n valute sau echivalent metal nobil). Toate cele enumerate mai sus sînt şi de vînzare, c-aşa-i în piaţă (economie de…): unii cer, alţii dau (cerere şi ofertă), unii vînd, alţii cumpără (ofertă şi cerere).

Multe s-ar mai putea spune despre subiect, dar m-apucă senectutea-n faţa colii de hîrtie, aşa că mă opresc aici, pun deştu’ pe trăgaci şi-apăs ca să trag concluzia de păr (cum spuneam pe la-nceputuri): ne aflăm în plin ev al nimicului ridicat la rang absolut. În loc de învăţămînt avem educaţie – şi educaţia asta nu face nici două parale; în loc de dascăli avem profesori – prea mulţi dintre ei cu ştiinţă de carte prea puţină, prea mulţi dintre ei cu diplome şi cu titluri negustorite, prea mulţi dintre ei negustori  de diplome şi de titluri. Şi cînd ăştia, adică ăia, au ajuns în fotolii dominante şi decid fără drept de apel ce şi cum se face-n ţara asta, cine dă, cît şi cui dă, cine ia, cît ia şi cît decartează mai sus, este limpede, cred, că orice teorie este suprfluă şi orice luare de poziţie devine anacronică, deci condamnabilă, deci periculoasă pentru sistem fiindcă îl dă pe faţă, şi periculoasă pentru imbecilul care-şi saltă coloana vertebrală fiindcă s-ar putea trezi cu dureri de şira spinării cînd i-o fi lumea mai dragă.

De-aia mă-ntorc milităreşte pe călcîie, iau poziţie de drepţi şi strig, să trăiţi bine: am scris şi eu, în prostia-mi de ins fără titluri, ceva despre nimic, fiindcă n-am nimic despre ce să scriu; nu-s eu vinovat că mi-au murit dascălii şi că vremile-s aşa cum sînt, adică aşa cum ni s-au făcut.

Mai am totuşi vagi nădejdi că vremile s-or schimba, că lumea se va sătura de nimic  şi se va-ndrepta spre valoare, dacă nu-n acest secol, poate-n moartea viitoare…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.