Apusul politrucilor

0
159

În anul 2019 se împlinesc o sută de ani de la apariţia politrucilor prin părţile noastre. Primii indivizi din această categorie – infectă, din toate punctele de vedere – au apărut în 1919, când liberalii începuseră să-şi caute aderenţi prin Transilvania, unde toată floarea românimii făcea parte dintr-o singură formaţiune politică: Partidul Naţional Român (transformat, ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc). Pentru a contrabalansa acest handicap de reprezentare politică, liberalii i-au primit în partidul Brătienilor pe toate lepădăturile, majoritatea acestora fiind consideraţi de către contemporani ca fiind „pleava românismului”. Rămâne de poveste numirea în funcţia de prefect de Timiş-Torontal a „liberalului” Iuliu Coste, care înainte de Marea Unire se scria „Koszte Gyula” şi care declara, în vara anului 1916 – când România a intrat în război – că-l va împuşca, cu mâna lui, pe primul dorobanţ român care va călca în Banat. Aşa a început povestea politrucilor. Mai târziu, când „rotativa guvernamentală” schimba guvernele de la Bucureşti cu o frecvenţă fără precedent, politrucii au atins momentele lor de glorie: pleacă „ăla”, vine „ăla” şi viceversa… După 1947, când politicienii cu coloană vertebrală, preoţii şi intelectualii români de primă mână au înfundat puşcăriile comuniste, soarele a răsărit iarăşi pe uliţele politrucilor. S-au înregimentat în rândurile Partidului Comunist şi au început să-şi împartă funcţiile. Au făcut şcoli politice – uneori de-a dreptul peste cele patru clase făcute „pe bune” prin cătunele de baştină – şi s-au cocoţat până în cele mai înalte demnităţi ale patriei. După 1989, când eşaloanele secunde ale Partidului Comunist Român şi ale Securităţii Statului au pus mâna pe putere, politrucii nu doar că au supravieţuit, dar au început chiar să înflorească. Pluripartidismul postdecembrist a sporit nevoia de „cadre”, astfel că politrucii s-au multiplicat. Au „încuiat” partidele politice, astfel încât elitele autentice să nu poată pătrunde la nivelul deciziei şi să le afecteze poziţiile, după care au pus la punct o politizare excesivă a statului. Aproape toate funcţiile bugetare au devenit dependente de factorul politic, inclusiv cele legate de sport sau de actul de cultură. Mai mult, şi mai grav, politrucii au pus la punct şi un sistem de fraudare economică a statului, umflându-şi buzunarele cu milioane de euro. Distribuind în exclusivitate banul public, au pus mâna şi pe majoritatea mijloacelor de comunicare în masă – presă scrisă, radio, televiziune etc. – astfel că au început să producă emisiuni de îndobitocire a populaţiei. Înconjuraţi de slugi incompetente şi de „pupincurişti” fără număr, politrucii au ajuns să reinventeze cultul personalităţii. Au pierdut, însă, contactul cu  realitatea şi au stârnit revolta alegătorilor români. Simpla dominare a pieţei media s-a dovedit un lucru insuficient pentru conservarea puterii, deoarece spaţiul virtual este de o dimensiune incontrolabilă. Tinerii nu
s-au deşteptat din cauza precarului nostru sistem de învăţământ, ci datorită accesului lor nelimitat la Internet. Aşa stând  lucrurile, un politruc a ajuns să nu mai impresioneze pe nimeni. Azi-mâine, epoca lor dispare şi vor ajunge iarăşi ceea ce-au fost dintotdeauna: tâmplari, chelneri, muncitori necalificaţi, tractorişti etc. Fireşte, nu o să-i mai vedeţi la munca de jos, deoarece au furat suficient de mult ca să-şi acopere bătrâneţile. O să-i vedeţi, însă, proprietari de cârciumi, de pământ sau de mici ateliere de prestări servicii, pentru că înspre alte domenii nu-i va duce mintea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.