Euroscepticismul şi răsuflarea Rusiei

Nu mă dau în vânt după Ucraina. Dimpotrivă, ca stat, ne-a făcut mult rău de-a lungul istoriei. Şi aici nu mă refer doar la momentele beligerante, când mai mereu presiunea era mare, cu risc de a pierde teritorii. Bunăoară, mai acum câţiva ani am avut două conflicte diplomatice, în care Ucraina n-a vrut să cedeze decât la presiunile Occidentului: situaţia platformei continentale respectiv cazul canalului Bîstroe. De Insula Şerpilor nici nu mai spun…
Cu riscul de a mă repeta, Ucraina nu se numără printre ţările în care să am încredere. Dar faptul că Ucraina a fost atacată, că i s-a răpit o bucată din teritoriu, cu o asemenea uşurinţă şi cu o asemenea lipsă de reacţie din partea altor ţări, mă duce cu gândul răului cel mic: decât o Rusie expansionistă, mai bine o Ucraină „prietenă” folosită ca zonă tampon.
Sigur, majoritatea dintre noi avem impresia că dubla copertină – Uniunea Europeană şi, res­pectiv NATO – este de natură să ne liniştească. Da, într-adevăr, acum, în acest moment al istoriei, putem sta liniştiţi. Dar, oare, copiii noştri vor putea sta liniştiţi? Acum 60 şi ceva de ani i-am tot aşteptat pe americani, iar România a fost ciuntită şi vândută la Yalta. Şi atunci părea că putem sta liniştiţi. Dar oare cine ne garantează că lucrurile nu se vor schimba?
Eu cred în marea familie europeană, în idealismul unei Europe Unite. Dar să nu uităm că fiecare popor al Uniunii Europene este format tot din oameni. Să nu uităm că peste noi, omenirea, a trecut o criză economică dură, care a lăsat urme şi încă îşi produce efectele. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Spania, Grecia e în continuare în „corzi”, ce să mai spunem de ţări ca România sau Bulgaria, venite mai recent în această familie. Această criză economică a adus cu sine o oarecare reticenţă în ceea ce priveşte utilitatea Uniunii Europene. În special în ţările mai bine situate economic creşte încet-încet euroscepticismul, se dezvoltă inclusiv naţionalismul. Nu un naţionalism violent, decât sporadic, dar unul ferm, care poate aduce cu sine o altă turnură politică în fiecare dintre ţările Europei Unite. Fiecare cetăţean se gândeşte la sacrificiile pe care le face el şi este dominat de ideea că oferă mai mult decât primeşte. Uneori chiar este îndreptăţit să gândească în aşa fel, atunci când acest cetăţean european este german, englez, francez sau olandez. E clar că România, spre
exemplu, a beneficiat mai mult de la UE decât a oferit, oricine orice-ar spune. A beneficiat nu doar de fonduri, ci şi de acea copertină care astăzi ne permite să stăm liniştiţi.
Problema este că foarte mulţi dintre români devin eurosceptici, ba chiar nemulţumiţi de cum suntem trataţi. Nu am fost adeptul căciulitului la niciuna dintre marile Porţi ale Europei, fie că a fost Moscova, Viena sau Istanbul. Logic, nici acum nu trebuie să stăm cu capul plecat la Bruxelles. Dar, de asemenea, nici nu putem emite pretenţii exagerate, nu putem să ne autoamăgim că ora exactă se dă de la Bucureşti.
Euroscepticismul nostru ar trebui să fie mai ponderat, mai ales acum… când Marele Urs răsuflă cu ceva mai aproape de graniţele noastre. Acum, avem impresia că suntem un partener important – sau măcar notabil – în echilibrul mondial, dar euroscepticismul nostru nu trebuie să se confunde cu un antieuropeism. Europa de azi e cu noi, dar mâine – chiar şi tacit – poate fi cuprinsă de românoscepticism. Politicile durabile se gândesc pe zeci de ani, nu pe cicluri electorale…