Dialoguri Deschise cu actorul Dan Antoci

„Eu mi-am iubit toate rolurile, continui să le iubesc şi azi, deşi sunt convins de perisabilitatea artei actorului“

Antoci generic

Dan Antoci, eşti unul dintre cei mai importanţi actori ai ultimelor decenii care au călcat pe scândura scenei teatrale arădene. Când ai ştiut că-ţi place teatrul? Povesteşte despre începuturile tale.

– Mulţumesc pentru felul cum apreciaţi activitatea mea scenică.

Primul spectacol pe care l-am văzut şi care m-a impresionat, pentru că şi astăzi port în ochii minţii imagini din acest spectacol, a fost „Voievodul Ţiganilor”, cu Gogu Vasilescu, cel care a murit împuşcat în maşină pe şoseaua Arad – Timişoara după un spectacol cu „Voievodul…” pe scena arădeană. Aveam 6 ani şi jumătate. Au trecut alţi 6 ani în care, locuind la ţară, n-am mai avut acces în sălile de spectacol, dar în fiecare vacanţă de vară vedeam la iarmarocul din Bârlad câte un spectacol de circ, spectacol de care sunt îndrăgostit şi azi.

Când eram în clasa a VI-a familia mea s-a mutat definitiv în Timişoara. Am devenit spectator aproape fidel al sălii comune şi atunci, ca şi acum, a Operei şi Teatrului. Erau în viaţă şi animau viaţa teatrală mari actori: Jeni şi Dem Moruzan, Gheorghe Leahu, Coca Ionescu, Ioan Cozma, Marina Basta etc., după cum şi tinerii pe atunci Cristea Avram, Stelian Cremenciuc, Geta Angheluţă, Gheorghe Pătru etc.

Visul meu din adolescenţă nu viza teatrul. Voiam să devin medic şi campion olimpic. Făceam sport cu disperare, cu dragoste şi cu pasiune. Învăţăm anatomie şi toceam la fizică şi chimie. După cum vedeţi, de atunci fac lucrurile altfel decât majoritatea oamenilor: în loc să învăţ fizică şi chimie şi să tocesc la anatomie, eu – invers.

A venit ultima lună de şcoală. Se apropia bacul. La liceul nostru, Universitatea din Timişoara şi-a trimis studenţii în practică pedagogică. Unuia dintre ei i-a venit ideea să facă un spectacol, pentru că la noi în clasă era o fată, Dora Cherteş, foarte talentată, care voia să se facă actriţă. Zis şi făcut. Am fost şi eu selecţionat în mica echipă, iar după „spectacol” vreo trei-patru fete din a X-a au vrut să se sărute cu mine. A fost grozav.

În acea vreme se făceau cursuri de pregătire la Teatrul din Timişoara pentru cei care voiau să dea la teatru – şi erau mulţi. Dora Cherteş m-a rugat să-i dau replica la „admiterea” ei la curs. Cum s-o refuz? I-am dat replica fără să mă înscriu. Urmarea? Printre cei zece reuşiţi figura şi numele meu în dreptul grupei conduse de Dem Moruzan. Alte patru fete au vrut să se sărute cu mine, din care două  terminaseră liceul cu un an înainte, iar până la acest „eveniment” nici nu-mi răspundeau la bună ziua („servus” pe atunci, „ceau” nu apăruse încă). Adio medicină, adio olimpiadă – eu dau la teatru.

Am dat şi am căzut,  Dora Cherteş a intrat. Ce să fac? Cum să mă întorc în Timişoara? Am plecat la Iaşi, unde se dădea a doua admitere la Facultatea de Educaţie Fizică.  Anatomie şi română ştiam – anatomia o învăţasem pentru medicină, iar la română am avut profesori extraordinari. Probele practice nu erau o problemă, aşa că am intrat cu 9 şi ceva  la „educaţie fizică”.  Făceam anatomie cu conf. dr. Ed. Burcoveanu, aşa că deja mă gândeam la admitere la Medicină în Iaşi. Dar Iaşiul anilor 60, Universitatea ieşeană cu marii profesori, Copoul, Teatrul Naţional cu actori unul şi unul: Miluţă Gheorghiu, Ştefan Dancinescu, Margareta Baciu, Constantin Dinulescu, Margareta Pogonat… (să mai spun?), fata pe care o plimbam…, toate m-au deturnat de  la planurile iniţiale.

Fata pe care o plimbam eu în acea perioadă făcea parte din echipa de teatru a Casei de Cultură a Studenţilor. După un antrenament – jucam rugby la CSMS Iaşi, locul IV în divizia A, o aşteptam să facem o plimbare, dar cum nu s-a terminat repetiţia m-a invitat în sală.  Asta a fost blow-upul. Am intrat în trupă, am jucat în trei spectacole alături de regizorul de film de azi Mircea Danieluc, Florin Tănase, Dora Ivanciuc, Petre Lupu. Am dat la teatru – 1.150 de candidaţi, am intrat Florin Tanase şi cu mine. În următorii ani au intrat şi ceilalţi. Toţi terminaserăm alte facultăţi. Primele piese în care am jucat la Casa de Cultură a Studenţilor se numeau „În căutarea extraordinarului” şi „În căutarea fericirii”. Să fi fost o premoniţie?

 

La Teatrul Clasic „Ioan Slavici Arad ai cunoscut, ca actor, numeroase succese, personajele tale fiind spumoase, nuanţate, agresive şi cu mult umor. Care dintre aceste numeroase personaje interpretate de tine îţi vin acum în memorie? Evocă, pe scurt, acea perioadă.

dan_antoci02– Eu mi-am iubit toate rolurile, continui să le iubesc şi azi, deşi sunt convins de perisabilitatea artei actorului. În fugă, aş putea să vă spun de Chirică din „Omul cu mârţoaga”, Celălalt din „Copacii mor în picioare”, Recepţionerul din „Hotel Zodia Gemenilor”, Petruchio din „Îmblânzirea scorpiei”, Caţavencu din „O scrisoare pierdută”, Al din „Scene din viaţa unui bădăran”, Blondin din „Traversarea Niagarei”, Peer Gynt din „Peer Gynt”, M.R.G. din „Centrul înaintaş s-a născut la miezul nopţii”, Miguel din „Paiaţa”, Tessman din „Hedda Gabler” care a fost al 100-lea rol din cariera mea alături de Larisa Mureşan, Marilena Taraş (dă-i Doamne sănătate mulţi ani de acum înainte!), Mariana Muller.

Încă de la debutul meu cu Henrich din „Regele gol” am fost onorat şi m-am bucurat de prietenia oferită de Titi Adamovici, Liviu Mărtinuş, Zoe Muscan, familia Petrache, familia Didilescu. De la toţi am primit sfaturi bune şi încurajări. Prietenia cu ei a fost o binecuvântare pentru viaţa mea (nu numai scenică). Cu Titi Adamovici ne salutam cu „Sărutăm dreapta, Măria Ta”, şi el îmi răspundea „Să trăieşti, pârcălabe!”. În „Vlaicu Vodă”, marele actor Titi Adamovici juca domnitorul, iar eu un pârcălab. Nu pot uita prietenia acordată de regizorul tehnic Octavian Langă, de sunetistul Sandu Roveanu, de peruchiera Iolanda Părduţ, de pictorul executant Lehner sau de maşininştii Coraviţă şi Ciolea. Sandu Marin, sufleurul, a fost primul om care, după rolul Florindo din „Mincinosul”, mi-a zis : „Dane, dacă o să munceşti, dacă o să ai noroc, s-ar putea să ajungi actor”. Sever Frenţiu… – în atelierul lui am dat mâna cu toată floarea vieţii artistice, teatrale şi culturale a României, de la Andrei Pleşu şi Răzvan Theodorescu la Gheorghe Cozorici şi Constantin Rauţchi.

Tot atunci mi-a acordat prietenia de care mă bucur şi astăzi Horia Medeleanu, despre care cred că este cea mai europeană minte pe care a născut-o Aradul şi, care alături de Viorel Ghiorghiţă, s-au îngrijit de educaţia mea intelectuală înlesnindu-mi accesul spre istoria artei şi culturii universale, spre autori precum Lucian Blaga, Vasile Conta, Platon, Hegel, Noica etc

 

Încă de la începutul carierei tale de actor ai fost remarcat, pe lângă marii regizori de teatru, şi de regizorii de film. Vorbeşte-mi despre această experienţă a ta, cunoscând că ai jucat în câteva filme româneşti importante. Poţi să  ne relatezi o întâmplare de la filmări, una d-aia care place amatorilor de filme?

antoci– Începuturile mele sunt într-adevăr legate de mari regizori: în film Ion Popescu Gopo mi-a asigurat debutul, iar Gheorghe Vitanidis apogeul. Deşi am lucrat cu Piţa, Tatos, Cornea, Nicolaescu, Moldovan, cariera mea în film nu contează decât la capitolul „orgoliu”: am făcut şi film, am fost şi eu pe aceeaşi peliculă cu Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Amza Pellea, George Constantin, Vladimir Găitan, Ernest Maftei.

În teatru, întâlnirea care a însemnat naşterea mea ca actor a fost cea cu Petre Sava Băleanu. P.S. Băleanu mi-a încredinţat primul Ibsen – „Raţa sălbatică” – Hjalmar Ekdal. Datorită lui pot spune astăzi că sunt singurul actor în viaţă care a jucat cele mai multe roluri din dramaturgia ibseniană: „Raţa sălbatică”, „Hedda Gabler” şi „Peer Gynt”.

Liviu Ciulei mi-a încredinţat două roluri importante pentru mine şi felul în care înţeleg şi văd teatrul. Ar mai trebui aici, în topul inimii mele, să-i amintesc pe Iulian Visa, Aurel Manea, Magda Bordeianu, Adrian Lupu şi Costin Marinescu. Ceilalţi, şi sunt mulţi, au exploatat ceea ce a rămas în Dan Antoci din ce-au sădit cei şapte.

 

De o vreme colaborezi cu Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol Arad, unde ai mai multe proiecte. Directorul bibliotecii, prof. Florin Didilescu, este fiul foştilor tăi colegi, actorii Olimpia şi George Didilescu. Cum colaborezi cu acesta? Poţi enumera câteva proiecte cu această instituţie?

dan_antoci01– Colaborarea cu Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol” mie mi se pare firească. Biblioteca este o bună şi veche prietenă, care m-a scos la liman din multe încurcături. Sigur, acum majoritatea tinerilor o privesc ca pe un monument istoric, dar generaţia mea nu ar fi reuşit să supravieţuiască fără bibliotecă. Un proiect la care ţin şi care a fost agreat de către directorul instituţiei, prof. Florin Didilescu, este „Secretele Zeilor”. Încerc, în cadrul lui, să iniţiez lumea adolescenţei în istoria culturii universale. Am o datorie faţă de profesorii mei Horia Medeleanu, Viorel Ghiorghiţă, Ovidiu Drâmba, Octav Gheorghiu, Liviu Zapartan, Ioan Muscă, George Voideanu, Călina Mare.

Pentru mine, Florin Didilescu nu este fiul colegilor Gigi şi Olimpia Didilescu. El este fondatorul, iniţiatorul, patronul – în sensul latin al cuvântului – Teatrului francofon, cu alte cuvinte verigă din lanţul care face legătura dintre serbările dionisiace şi secolul XXI, dintre România mioritică şi România membră CE. Coordonatoarea proiectului, doamna Lucia Bibarţ, este un intelectual care iubeşte Aradul, cultura şi istoria ei, drept care mi-a propus să ridicăm vălul uitării de pe chipurile importante ale teatrului românesc. Am început cu Grigore Vasiliu Birlic. Sper că vom continua şi cu alte personalităţi ale vieţii teatrale româneşti.

 

În timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 ne-am întâlnit în situaţii dramatice, în faţa Tipografiei „Gutenberg“ Arad, printre sutele de revoluţionari. M-ai luat pe umeri şi m-ai pus să le vorbesc, să evităm turbulenţa. Scena cu mine pe umerii tăi a fost dată în aceeaşi seară la emisiunea „Panorama” de la Televiziunea Maghiară. Ce căuta actorul de succes Dan Antoci la Revoluţie?

– Decembrie 1989: Piaţa Primăriei, Piaţa Teatrului, Gară, Aeroport, Tipografia Gutenberg… Ca toţi românii, căutam libertatea, dreptul de a fi, dreptul de a mă exprima liber, dreptul de a spera la contactul cu democraţia acasă la noi, dreptul la proprietate intelectuală, dreptul la alegeri libere, dreptul la proprietate privată şi, în mod particular, dreptul de a afla adevărata istorie a neamului şi naţiei din care fac parte.

 

Ai îndeplinit mulţi ani funcţia de director la Teatrul de Marionete Arad. Se zvoneşte că ai fi fost cel mai bun manager de teatru din ţară. Cum a fost la „Marionetele arădene?

f1709-19– 12 ani am lucrat la Teatrul de Marionete Arad. Zvonuri sunt multe. Depinde de sursă. A fost frumos. Am cunoscut oameni minunaţi. A fost o experienţă extraordinară. M-am străduit să fac prezent în viaţa urbei teatrul pentru copii. Copilul de atunci este tânărul de azi şi maturul de mâine. Ce-l învăţăm noi azi, va aplica el mâine. Pentru asta aveam nevoie de profesionişti adevăraţi, de oameni conştienţi de responsabilitatea lor, cu alte cuvinte de Kovacs Ildiko, Cristian Pepino, Victor Ion Frunză, Azarov, Jucov, Eustaţiu Gregorian, Cristina Pepino, Adriana Grand. Asta explică sălile arhipline, asta explică ecoul internaţional. Asta a dus la profesionalismul trupei şi, mai ales, la succesul de necontestat al „Euromarionatelor”.

 

Alături de Monica Antoci, regretata ta soţie, ai pus bazele Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor din România (AHNR). Care sunt priorităţile pe această perioadă a asociaţiei?

– A.H.N.R., născută în 13 februarie 1990, era o prioritate pentru persoanele cu dizabilităţi din România şi a rămas o necesitate. S-au făcut multe lucruri bune din 1990 până în 2006. În 2006, noi, fondatorii, ne-am retras, lăsând această sarcină celor mai tineri. Ei continuă ceea ce am început noi,  ducând o adevărată luptă pentru schimbarea mentalităţii.  Au adevărate succese şi mai e mult de muncă. Pe umerii doamnei Ecaterina Ani Jager a căzut povara, sarcina, bucuria, lupta şi speranţa celor care încă nu se bucură de tot ce merită. Începutul a fost făcut – azi ne bucurăm de ce am obţinut: acceptarea dizabilităţii. Până la schimbarea mentalităţii, adică înlocuirea sentimentului de milă cu înţelegerea situaţiilor specifice, mai e de muncă.

 

Ce face şi cum se simte un actor la pensie?

– Dă interviuri la Glasul Aradului! Nu ştiu cum să răspund la această întrebare. Actorul este om de echipă. Pensia este un eveniment individual. Dacă un jucător îşi pierde locul în echipă, trebuie să caute altă echipă. Dacă nu găseşte altă echipă, înseamnă că nu mai e bun. Eu încerc să-mi găsesc echipă. Ţi-am mai spus că eu nu fac lucrurile ca majoritatea oamenilor. Nu vreau „să pun ghetele în cui”. „The show must go on…”  Am amintiri frumoase şi încă multe de spus în meseria mea şi, din fericire, mai pot visa la ziua când Thalia mă va lua din nou în braţe.