Dialoguri Deschise cu poeta Domnica Pop

„ Poemul haiku înseamnă pentru mine pastila de linişte. Este troiţa mea“

DSCN9943

Domnica Pop, numele tău figurează în mod firesc în tabloul celor mai buni haijini din ţară, poemele tale haiku fiind apreciate şi premiate la concursuri naţionale şi internaţionale de gen. Cum de altfel este apreciată întreaga ta producţie literară, chiar dacă aceasta nu se încadrează în totalitate în creaţia de haiku.

Te rog să-mi spui dacă haijinul care eşti a avut o copilărie care prevestea succesul literar de mai târziu.

– În copilărie scriam compunerile cele mai bizare, la școală. Nu foloseam verbe. Îi dădeam subiectului o alonjă în ireal. Mi-a plăcut gramatica. Am fost un copil foarte sensibil. Am suportat foarte greu tensiunea dintre adulți. Singurul pol de liniște a fost bunica mea. Am simțit lipsa tandreței, din plin. Eram copilul care-și punea întrebări despre ceea ce, mai târziu, am aflat că se numește vid. În forța curentului, mi-am umplut vidul personal cu ceea ce, tot așa, mai târziu, am descoperit că stă la baza haiku-ului: trăire intensă, armonie, substanță, grație, rațiunea trecerii. Desigur, totul se declanșa din instinctul de autoapărare, prin prisma logicii simple de copil. Imaginația a fost antidotul și securitatea mea. Cred că suferința este sămânța haiku-ului.

 

– Ai publicat până în prezent şapte volume de poezie, unul dintre ele (Frica) apărând chiar în două ediţii. Poemele tale se remarcă prin forma lor concentrată, enunţativă, fără verb, exprimând stări ce denotă o sensibilitate ieşită din comun. Le cunosc destul de bine, despre câteva dintre ele am scris la gazetă. Chiar dacă nu toate poemele tale sunt de format haiku, totuşi ele  sunt pe-aproape, asemănătoare. Ce înseamnă pentru tine această formă fixă de origine japoneză, care este poemul haiku?

1483605_519551311473968_1007039439_o– Poemul haiku înseamnă pentru mine pastila de liniște. Este troița mea. Omul care întinde mâna să ceară, este haiku. Diminețile sunt haiku. Dar cel mai frumos haiku este îmbrățișarea. Din punct de vedere al tehnicii de scriere a poemului japonez se știe că are foarte multe reguli, este un canon literar. Am studiat și exersat mult timp, această tehnică. Primele trei cărți conțin 1.5oo de poeme haiku. După aceea, m-am gândit să-l restrâng la 13 silabe, în distihuri tranșante, cu cezură. Le-am publicat în cartea Albastru, apărută la Editura Mirador – Arad. Se numesc poeme phelyx (după numele unicului meu fiu, Felix). Au fost validate, și apreciate de critica literară.  În fine, poemul haiku este acest dialog plin de sinceritate. Haiku- ul este un angrenaj de frumusețe, sensibilitate și acord, cu esența trăirii.

 

– Poetul Francisc Vinganu şi-a desfăşurat activitatea de viaţă, de creaţie şi profesională în oraşul Curtici, deşi era din Vinga la origine, ca şi tine. Când ai auzit prima dată de Francisc Vinganu, în ce împrejurare?

– Pe Francisc Vinganu l-am cunoscut într-o duminică de vară, în 1997, la o ședință de cenaclu (Cenaclul literar Luceafărul). Am citit haiku (eram începătoare, membră nouă în cenaclu, introdusă fiind de către regretatul Gligor Sava, prieten de familie). Francisc Vinganu mi-a spus atunci: Tu vei ajunge să faci poezie dintr-un cuvânt!

N- am avut curaj să-i spun că suntem consăteni, că și eu sunt bulgăroaică (născută Bociov). A fost de vârsta tatălui meu, au fost prieteni în tinerețe. Nu l-am revăzut de-atunci. Acum el este în ceruri, cu tatăl meu, Rista Bociov. Poate se bucură, sau compătimesc.

 

– Ştiu că eşti o bună creştină. În mod uzual se spune (o spun chiar preoţii în biserici) că un bun creştin trebuie să fie cu frică de Dumnezeu. Ce înseamnă pentru tine frica de Dumnezeu?

10288713_827839673910461_2062655012366088346_n– Pentru mine, frica de Dumnezeu înseamnă atunci când copilul meu are o problemă serioasă, iar eu încep să tremur. Legătura dintre mine și Dumnezeu are caracter de taină. Este o capodoperă, o lucrătură de filigran a conștienței. Înălțimea Lui mă ajută să-mi măsor josnicia, dar nu prea  mult, pentru că dacă mi- aș cunoaște-o în adânc, probabil aș muri de durere. Cert este că oriunde mă aflu, am nevoie de El. Sângele  este plin de râpe, Dumnezeu este un popas de exilat. Imaginea Lui, concretizată în tot ce ne-nconjoară, poate fi înțeleasă dacă ne asumăm supunerea. Ne cunoaște lașitatea, sperjurul, și cu toate acestea ne-a promis că vom deveni îngeri. Se mulțumește cu puțina și săraca noastră inimă. Dumnezeu este semaforul care-mi arată culoarea. Cred că trinitatea este colorată în roșu, galben și verde. Nu mi-e frică de Dumnezeu, decât atunci când uit de El, și viața mă dă de pereți, ca pe un clopot. De fapt, frica de Dumnezeu este când inima plânge și-L cheamă.  Viața mea este în palma Lui. Nu mi-e frică, decât atunci când îi cad conștient, printre degete. Când trădez. Mi-e rușine de mine, când răspund rechemării Lui. Frica de Dumnezeu este propria-mi rușine. Când îl dau la schimb, pe nimic. Când știu c-am greșit, și profit de promisiunea Lui. Aceea că iartă în orice clipă.

 

– În activitatea ta literară ai obţinut mai multe premii pentru poezie. Există un anumit premiu sau o anumită întâmplare literară care înseamnă enorm pentru tine, care ţi-a marcat existenţa sau creaţia?

 – Primul haiku publicat în Revista „Haiku“ – București, a fost prima piatră de pe cărarea muntelui. De-atunci urc prin mine.

Primul premiu literar (din partea Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Arad, 2009) a fost prima poiană. Acolo m-am oprit, am vrut să cobor. Dar, a venit un om de sus, era duhul muntelui, și mi-a spus că trebuie să urc, trebuie să iubesc muntele. M-a luat de mână, mi-a arătat vârful strălucitor. De-atunci eu sunt, mai mult, fata acelui munte, iar el este şi mai mult, Muntele Meu.

 

– Domnica Pop, debutul tău editorial s-a petrecut destul de târziu, în anul 2009, cu volumul de poeme haiku „Clepsidra cu stele“. De ce aşa târziu, ce ai făcut până atunci?

– Debutul publicistic a fost în anul 1995. După aceea, am continuat să public haiku în revistele de specialitate din țară, am fost antologată de trei ori, ba mai mult, un haiku de-al meu a fost selectat pe calendarul Societății Romane de Haiku, în anul 2000. Atunci s-a produs un blocaj, o relaxare, m-am oprit din scris. După nouă ani de pauză totală, m-am hotărât să-mi public poemele într-o carte. L-am contactat pe preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Filiala Arad, poetul Vasile Dan, i-am spus ce doresc. Tot atunci l-am cunoscut și pe Ioan Matiuț, poet şi directorul Editurii „Mirador“, Arad. Ei m-au lansat în acest frumos neant.

 

– Ca om al scrisului şi al cititului ai observat de bunăseamă invazia publicaţiilor electronice, chiar a cărţilor pe internet, în defavoarea celor în format print, pe hârtie. Te deranjează acest lucru? Vor dispărea clasicele rafturi cu cărţi, ce crezi?

460500_327800973982337_824420507_o – Mă stresează tot ce ține de electronică. M-am adaptat greu. Am cel mai simplu telefon. Eu nu citesc pe internet, decît strict informațional. Sunt abonată la Biblioteca Judeţeană „A. D. Xenopol“, împrumut cărți.

Peste o sută de ani nu vor mai exista cărți pe suport de hârtie, nici manuale. Bibliotecile vor deveni muzee. În schimb va prolifera glaucomul. Producătorii de Cosopt vor fi fericiți.

 

– Îţi propun o situaţie limită: trebuie să renunţi definitiv la una din două – vederea sau scrisul. La ce ai renunţa?

– Aș renunța la scris. Categoric! Să-mi pot exercita funcția de om. Dumnezeu m-a făcut om în primul rând, nu poetă. A trăi implică şi vederea.

– De la data debutului tău n-a fost an în care să nu publici o carte, ba uneori, ai publicat chiar două cărţi într-un an. Cu ce ne vei surprinde în acest an?

– Anul acesta vreau să public a opta carte de poezie, care este scrisă deja. Mai spre toamnă, când se numără bobocii.

– Pune-ţi singură ultima întrebare şi răspunde repede la ea.

– Domnica Pop, ce este viața?

– Viața este un atelier, în care intrăm cu mâinile curate, și din care plecăm cu mâinile pătate.