Dialoguri Deschise cu graficianul Lucian Cociuba

„Desenul nu este un exerciţiu de vacanţă. Caligrafia lui se face cu mâna, cu inima, nu cu muşchii“

Lucian Cociuba generic

– Lucian Cociuba, eşti un grafician foarte cunoscut în lumea artiştilor plastici: „Calm, modest şi cumpătat, cu o vorbă domoală şi mereu cu un zâmbet plin de bunătate şi înţelegere, iată câteva din trăsăturile morale ce ar trebui să contureze portretul omului Lucian Cociuba, la care s-ar mai adăuga şi cele ale artistului din el, meticulozitatea, exigenţa, curiozitatea şi în primul rând disciplina şi responsabilitatea (…) ce îl individualizează în lumea artiştilor plastici români sau străini“, scrie despre tine criticul de artă Virgiliu Bradin.

Ei, bine, artistul calm şi cumpătat a fost tot aşa şi în copilărie? Cum a fost copilăria ta, şi unde?

– În primii ani ai vieţii biografia mea este seacă. Purtarea mea, faptele, sunt descrise în cartea de antume („Farmecul baladei“ – 2013), nu simple rememorări ale unui om trăit la sat, ci prilejuri pentru a atrage atenţia asupra unor fenomene sociale ce se cuvenea a fi adâncite.

Născut în Târnova, judeţul Arad jocurile ne bucurau sufletele. Locuri cu farmec aparte păstrează amănunte de viaţă a lumii satului meu, o adâncă seriozitate a moralei, fugind de uneltiri, cu oameni însufleţiţi de simţiri curate, urmărind binele. Fără şapte ani de-acasă nu-mi îndeplineam misiunea, săritor la împlinirea voilor, adică să-mi amintesc de vatră, de obiecte, de obiceiuri, de neamul poporului meu.

Din copilărie lipsesc mărturiile complete privitoare la mijloacele de cunoaştere a legilor naturale în legi de artă. Uşurinţa cu care aparent pictam, simplitatea şi siguranţa acreditării de pe atunci nu „spontan“ nu un „pictor care făcea ochiul mic“, ci un tip vizual. Eu am trăit plastic în mijlocul vieţii, realizând-o ca atare. Eu m-am format în vremuri nehotărâte ale începutului mişcării artei moderne române, în maniera impresionistă.

Nu sunt un oarecare. Atunci când am plecat de acasă în viaţă vrând să-mi fac şi eu un rost, mama mi-a spus: „Să fii al ţării!“ Şi aşa cum a dorit mama am fost. Ea a plecat de-atunci în „lume“, dar eu şi astăzi o ascult. Natura cu nimic n-o sperii, trebuie să te rogi să te primească pe lângă ea. Inspiraţia mea o văd toţi.

– Exact acum 32 de ani am făcut împreună cartea „Noi Poesis“, tu realizând ilustraţiile şi coperta cărţii. De curiozitate: ai mai creat de atunci ilustaţii la vreo carte, editorial vorbind?

DSC_0748– Imaginea desenată, destinată să explice sau să reprezinte momente esenţiale ale unei poezii sau text literar este o variantă cu alte mijloace. Eu am îmbogăţit grafic în conformitate cu spiritul scriitorului, ţesând din linii metaforele poeziei, de la cuvânt la linie, cu imaginaţie, prin suflet. Identitatea de creator o redau în scrierile literare ca: nuvele, „Ochii diavolului“; amintiri şi povestiri, „Răscruce de hotar“ de Iancu Bârneanu (2014) şi romanul „Vârtopul“ de Iancu Bârneanu (2013); versuri, Naufragiile nopţii“ de Virgiliu Bradin (2009), lucrări editate de Ed. Promun, Arad.

– Deşi foarte mulţi graficieni folosesc în arta lor nonfigurativul, lucrările tale se remarcă printr-o constantă figurativă în care peste planul real se suprapune unul al imaginarului, al oniricului, specific pictorilor. De altfel, tu eşti unul dintre artiştii care folosesc grafica de şevalet. De ce? Te simţi cumva un pictor eşuat în grafică?

– Arta are capacitatea să sintetizeze valori, de cele mai diferite tipuri. Ea are o superioritate şi o funcţionalitate superioară iar succesul operei trebuie considerat. În mod automat reuşita ar determina şi valoarea în complexitatea, în bogata constelaţie a formelor spiritului.

Arta nu dă un răspuns la întrebări, ci pune întrebări. O primă evidenţă este preocuparea mea pentru linie, alfabetul tipului de grafică de şevalet. Sunt constant figurativ şi interpret al memoriei afective. Creaţia mea este un drum pe care trebuie să-l străbat singur. Lucrările mele au fost tratate din punct de vedere al valorilor fie uitate la poarta „cetăţii artei“, fie lăsate să intre, dar rămânând bine păzite. Orizontul meu spiritual este generos prin efort creator, cu o undă de meditaţie şi angajare responsabilă. Nu sunt un pictor eşuat. În lucrările mele totdeauna a dominat linia şi de aceea am ales-o.

Ierarhia îşi găseşte „rezistenţă“ în câmpul artei. Nu există valoare care să nu urmărească o finalitate anume.

– Ce înseamnă pentru tine mitul, ritualul, tradiţia populară? Ia-le pe rând…

112_8043– În creaţia artistică populară azi faptele de folclor sunt acte de comunicare, transmise prin tradiţie. Eu îmi făceam fişe ale faptului folcloric cercetat spre a-l transpune în desen. Mitul este idee acuzată de ireal, dar îmbinată de o credinţă mistică. Ceremonialul nunţii în Oaş, desfăşurat după reguli tradiţionale m-a inspirat în creaţia plastică realizată la Satu Mare, unde am avut lucrări achiziţionate. Cultura populară românească din zonele etnografice Oaş, Codru, Maramureş şi Zărand cunoscute de mine, poartă semnul propriu al unei originalităţi ce este sursă de inspiraţie şi pentru artiştii plastici.

– Aradul candidează pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Dacă primarul Gheorghe Falcă ţi-ar comanda o uriaşă grafică pe care s-o montezi pe faţada unei clădiri, pe ce construcţie ai face-o şi ce temă ai alege ca să reprezinte Aradul?

– La o aşa comandă aş ţine cont de natura înconjurătoare, orice lucrare de for public implantată trebuie să se armonizeze funcţional şi estetic.

Fiecare artă îşi are mijloacele sale de expresie. Arhitectura veche arădeană este mai specială, cu capacităţi, funcţiuni, forme şi expresie estetică. Intenţiile arhitecţilor când au proiectat-o au fost să fie restaurate. Spaţiile urbane profunde, acoperişurile, intrările, componentele de intermediaritate vor da alt aspect oraşului prin culoare, lumină şi factura materialelor de construcţie.

Un finisaj în special arhitectural realizat în grafitare – tehnică de artă murală care se bazează pe suprapunerea a două-trei straturi de tencuială fiecare de altă culoare, în care se gravează părţi din desenul compoziţiei din forme geometrice primare, modelează expresia plastică la „locuinţele de masă“ în cartiere. Atitudini artistice de moment am avut cu ani în urmă când Filiala UAP Arad a avut o expoziţie de proiecte de artă monumentală pentru diferite spaţii de joacă, clădiri, mobilier stradal…

Ideea unui specific cu expresie estetică proprie oraşului Arad l-aş lega geografic de Câmpia Aradului, Podgoria Aradului şi Valea Mureşului în care să se compună deschis omul în portul popular specific, alături de pâine şi vin; ferestre simultane cu motive astrale, rozete, stucaturi, figuri antropomorfe, funia şi zig-zagul, diferite ornamente din Vestul ţării. La o grafică monumentală aş alege balada istorică, povestea lui Iancu „Craiul Munţilor“, „Crăiasa Codrilor“, dimensiuni ale vieţii din Ţara Moţilor, Zărandului şi Hălmagiului compusă ca un fronton existent în zonă a aşa-numitelor case Baroc Ţărănesc – fenomen la modă în anii 1920, când casele de acest tip erau o senzaţie. Trebuie început cu Cetatea Aradului şi în ea toate visurile noastre ilustrate.

– În întreaga ta carieră artistică ţi-ai expus lucrările în zeci de expoziţii în ţară şi în străinătate. Deţii lucrări în colecţii particulare şi de stat din: România, Austria, Ungaria, Franţa, Germania, SUA, Elveţia, Italia. Ai participat la numeroase tabere de creaţie. Ca artist plastic ai obţinut de-a lungul anilor mai multe distincţii şi premii pentru lucrările şi activitatea ta. Despre tine şi arta ta criticii  au scris în importante reviste de cultură, numele tău apare în manuale şcolare (cls. a XII-a).

Lucian Cociuba, spune-mi sincer, ce obiectiv pe care ţi l-ai propus nu l-ai atins încă, nesocotindu-l, totuşi, un eşec?

cal– Nu urmăresc să fiu iniţiatorul atâtor gânduri stilistice. Merg înainte, trebuie să merg. Drumul acesta este cel mai frumos. Desenul nu este un exerciţiu de vacanţă. Caligrafia lui se face cu mâna, cu inima, nu cu muşchii! Desenul în linie continuă are direcţie, apăsare, un gest, un efect, este viu şi trebuie să fie în interiorul pictorului, graficianului, plasticianului. Omul de joasă calitate are lipsă de idealuri. Mai presus de cei care aplică sunt cei care obţin rezultate. Un eşec am, atelierul de artă – acel spaţiu special propriu de lucru care nu-l deţin şi l-am visat. Ar fi fost un cadru specific de exersare şi desfăşurare a activităţii plastice.

– Până nu demult, ai predat artele plastice la Liceul de Artă „Sabin Drăgoi“ Arad. Dacă mâine ai sta pentru ultima oară în faţa elevilor tăi, ce le-ai transmite esenţial despre viaţă şi grafică?

– În viaţă averea e capul omului, iar crezul lor să le fie: sinceritate, răbdare, înţelegere. În creaţia grafică: intelectul, voinţa şi pofta sunt însuşiri pentru dezvoltare şi progres.

Nu mă felicit prea repede pentru ce-am făcut în şcoală, dar ca profesor eram un substitut al părintelui. Am plecat din şcoală prin pensionare. Sufletul şcolii sunt elevii şi profesorii. Adevărat, fiindcă într-o şcoală de artă cu elevi şi părinţi responsabili şi cu devotaţi colegi, universul pe care l-am trăit şi simţit a avut rolul să te ridice undeva de unde să-ţi fie ruşine să mai cobori.

– Acum doi ani ai avut o reuşită expoziţe la Galeria de Artă „Delta“ Arad, unde ai expus grafică de şevalet. Pe când o recidivă?

fata– Următorul meu proiect este „Apoteoza cerbului carpatin-iubit de podoaba codrilor“, motiv pentru o expoziţie personală cu desene în creion, după creaţiile poetice ale lui Lucian Blaga.

Prefer desenul pentru că el permite să se definească mai uşor forma. Desenul este o muncă asupra semnului. Mă interesează mai mult decât a figura realitatea. Albul hârtiei se pierde prin adăugarea depozitului de părţi mici de grafit pe o suprafaţă. Expoziţia din 2013 a creat o atmosferă de artă tipică a cărei dezvoltare arată un drum parcurs, ce se îndreaptă spre o încheiere care este stilul artistului.

– În ce relaţie eşti cu Dumnezeu, cu sacrul? E o întrebare pe care mai mereu am pus-o artiştilor…

– În viaţă vântul cunoaşte cât de sărată e lacrima. Eu sunt creştin ortodox, merg duminica şi în sărbători la biserică. Tot ce am este din har. Harul meu ce-l am de la Dumnezeu l-am lăsat în realizarea sălii de religie în şcoală, o experienţă iconografică cu elevii, ca un dar. Darul nu este comercial, ci este parte din har.

Într-o vreme, mărturisirea vie în Dumnezeu, se făcea pe ascuns. Unii care insistă în credinţă sunt condamnaţi de semeni de teama că distrug şcoala, instituţia. Azi, cred că este mai periculos indiferenţa faţă de Dumnezeu. Dumnezeu atinge, separă, supune. Frica spirituală este tensiune între om şi lume. Albert Einstein spunea: „Ştiinţa fără religie este şchioapă iar religia fără ştiinţă este oarbă“.

Recunoştinţa e datoria mea cea mare!

– Ce înseamnă pentru artistul Lucian Cociuba familia, ca mod de existenţă şi de inspiraţie?

– Interiorul condiţionează în mod necesar pecepţia la alt nivel: „Mergi înapoi şi spune ce-ai văzut şi ce-ai făcut!“ – adică dacă mă bucur de aprecierea, consideraţia şi stima oamenilor. Motto-ul cărţii mele era dat astfel: „Retrospectiva mea privire se bucură de cât am mers“.

Sunt alături de familia unită. Am întemeiat familia prin căsătoria cu Veronica, o colegă de facultate. Profesoară de desen, împreună la Satu Mare şi Arad, ea a participat sporadic la expoziţii de artă plastică şi în tabere de creaţie cu lucrări în acuarelă. Avem o fiică, Bernadeth căsătorită, lucrează în învăţământ ca profesoară de germană şi engleză în Arad. Ea ne-a adus pe lume un nepot, Rafael, azi elev la Liceul German în clasa a III-a, încet intrând şi conştient în mediul său social. E o bucurie pentru noi. Există o strânsă legătură între îngrijirea şi educarea lui intelectuală. Ceea ce trebuie, îndată execut fără ezitare ce am hotărât. Disciplina brutală e înlocuită cu o bună judecată şi lecţii de moderaţie.

Entuziasmul meu creator nu este neîndeplinit.