Dialoguri Deschise cu dirijorul Roberto Salvalaio

„Muzica urmează cursul istoriei şi ca toate artele în general, se adaptează şi ea lumii în care trăim“

generic

Roberto Salvalaio, numele dvs. a devenit un bun internaţional, succesele obţinute în arta dirijoratului depăşind cu mult graniţele Italiei. Deci, fiind internaţional, sunteţi niţel şi român, mai precis şi arădean. Spuneţi-mi, maestre, în copilărie se întrevedea marele succes de mai târziu? Ce muzică aţi ascultat în copilărie? Povestiţi-ne o întâmplare cu muzică din copilăria dumneavoastră.

– Sunt născut într-o familie în care muzica nu a constituit un mijloc de subzistenţă, ci făcea parte din viaţa cotidiană.

Pasiunea pentru muzică mi-a fost transmisă de bunicul meu patern, un amator bineînţeles, însă o persoană care cu toate limitele culturale cunoştea o infinitate de genuri şi tocmai datorită marii sale pasiuni, nu mi-a limitat vreodată orizontul audiţiei la un singur tip de muzică, ci din fericire m-a lăsat să ascult orice gen. În mod evident muzica populară şi folclorul au jucat rolul cel mai important când el cânta la acordeon şi în consecinţă eu am ascultat în primul rând acest gen muzical. Tatăl meu avea o voce frumoasă de tenor şi cânta, din pasiune, într-o formaţie de muzică folclorică, dar întotdeauna s-a opus ideii mele de a face „meseria” de muzician, tocmai pentru că a susţinut că aceasta ar putea fi un hobby pe care să îl cultiv, dar nu o profesie demnă  de urmat. Când aveam 8 ani, bunicul meu mi-a cumpărat un acordeon mic, în ideea unei jucării pentru mine şi chiar şi pentru asta a avut nevoie de aprobarea tatălui meu.  Mi-am petrecut ore întregi cu instrumentul pe umeri, atât de mult, încât am ajuns să neglijez şcoala, iar tatăl meu  a avut  discuţii cu bunicul ajungând într-un punct în care multă vreme nu au mai vorbit unul cu celălalt.

Eu am fost obligat să mă supun deciziei părinteşti şi să continui şcoala, însă după doi ani, la şcoala secundară, am întâlnit un profesor de muzică, om care a înţeles că pentru  mine nu a fost un simplu joc şi aşa l-a convins pe tatăl meu că poate aceasta era vocaţia mea şi am început  un studiu regulat într-o şcoală privată, unde săptămânal alături de studiul instrumentului am urmat cursuri de teorie şi solfegiu.

La vârsta de 11 ani am câştigat primul meu concurs naţional pentru bajan. Doresc să subliniez faptul că  la noi acordeonul nu înseamnă doar instrumentul popular ci se utilizează ca instrument pe care se cântă repertoriul organistic şi clavicembalistic, aşadar fără legătură cu muzica folclorică.

Tocmai pentru acest motiv am făcut cunoştinţă cu literatura clasică şi datorită acestui instrument am început să înţeleg că structurile formale ale muzicii folclorice erau limitate şi că genul pe care îl iubeam şi simţeam era altul.

Fără ca tatăl meu să ştie, bunicul mi-a semnat cererea de admitere la conservator şi am trecut examenul în mod strălucit, intrând în acea lume care îmi aparţinea, tatăl meu trebuind până la urmă să se resemneze şi să accepte evidenţa.  Iar eu la rîndul meu i-am promis că voi urma în paralel studiile clasice.

Din acel moment am decis că aceasta era alegerea mea şi am început studiul oboiului în paralel cu compoziţia şi studiile de cultură generală. În mod succesiv am trecut la clasa de orgă şi de aici totul s-a schimbat, făcând cunoştinţă cu o lume de sunete şi culori care întotdeauna m-a apropiat de grandoarea orchestrei cu toate timbrele şi culorile pe care din copilărie încercam să le imit la bajan.

Îmi amintesc că mi-am cumpărat prima caseta audio cu Simfonia a IX-a de Beethoven şi am transcris-o pentru bajan pentru a o putea cânta şi imita registrele şi sunetele variate ale orchestrei.

 

Vă mai amintiţi momentul în care aţi decis să vă faceţi dirijor? De ce dirijor şi nu instrumentist, bunăoară?

Roberto decupat– Decizia de a dirija a apărut la 17 ani, când în conservator am acompaniat ca şi clavecinist o orchestră mică de cameră. Într-o zi mi s-a cerut să dirijez un concert cu un cor şi am acceptat cu multă inconştienţă să o fac. Însă după câteva măsuri am realizat faptul că dirijatul nu este ca şi cântatul la un instrument, nu se pot citi note şi pune digitaţia, ci trebuie cunoscut bine întregul şi explorate toate aspectele structurale şi formale pentru a extrage tot ceea ce este cuprins în semnele grafice. Acest lucru  m-a convins că un bun instrumentist nu ar putea lua în mână o baghetă şi deveni în mod automat dirijor, de acest fapt sunt sigur chiar şi astăzi. Am înţeles că era mult mai simplu să stai în orchestră şi să critici bietul dirijor care se străduia să extragă  muzica pentru noi, care de cele mai multe ori  eram doar capabili  de a-i găsi defectele şi lacunele.

Am înţeles că studiul compoziţiei şi analizei era fundamental  şi încă în plus, era indispensabil să  găsesc un profesor  bun de compoziţie şi nu unul oarecare, şi aşa am decis să iau lecţii private de la unul dintre cei mai buni dascăli în materie, maestrul Bruno Coltro, însă lecţiile erau foarte  costisitoare şi astfel tatăl meu mi-a spus că nu putea să mă ajute mai mult de atât pentru că nu dispunea de posibilităţi financiare.

Prin intermediul unui prieten, mi s-a făcut propunerea de a cânta într-o orchestră de café concert în Piaţa San Marco din Veneţia, în perioada de vară, acest lucru permiţându-mi să câştig banii necesari pentru a lua lecţii private. Şi aşa am şi făcut.

Pentru mine a merge la lecţii de compoziţie la un profesor de un asemenea calibru însemna să nu nu îi spun niciodată că activam în orchestre de café concert, mă gândeam că dacă ar fi ştiut nu m-ar mai fi acceptat ca elev, însă întâmplarea a făcut ca el să vină într-o vară la Veneţia cu  familia şi să mă vadă tocmai acolo unde nu trebuia să mă vadă. În săptămâna următoare  când m-am dus la oră, nu am avut curajul să sun la sonerie pentru a intra la lecţii. M-am gândit că dacă  m-ar fi respins aş fi plătit lecţia şi  aş fi plecat, în schimb mi-a spus: „Felicitările mele pentru ceea ce reuşiţi să faceţi la bajan, alţi elevi de-ai mei nu ar fi capabili nici măcar să improvizeze două măsuri, Dvs. cântaţi cu o uşurinţă toate  părţile orchestrale care nu sunt scrise şi un gust care m-a lăsat stupefiat… de ce nu v-aţi gândit  niciodată  să studiaţi dirijatul de orchestră?”

În acea zi mi-am semnat condamnarea.

 

În lumea muzicii culte se spune despre italieni că respiră operă. Italianul Roberto Salvalaio iubeşte opera, ca gen muzical?

Foto 4– Ca italian am ascultat întotdeauna operă, este ca şi cum ai întreba un maghiar dacă a ascultat vreodată un csárdás, însă trebuie să spun că până la vârsta de 27 de ani nu m-am interesat deloc de acest gen, ba chiar l-am detestat.

L-am considerat un gen minor, aproximativ şi extrem de popular naţional care nu se putea raporta la un tip de scriitură articulată şi complexă precum aceea simfonică, iar apoi cântăreţii!

În vreme ce cântăreţii erau adesea amatori, care mulţumită vocii lor reuşeau să smulgă aplauzele publicului cu un efort minim, eu, ca instrumentist, pentru pregătirea unui concert de orgă trebuia să studiez zile întregi într-o biserică îngheţată, pentru a avea un public restrâns.

Apoi, în Conservator, din momentul în care pianiştii aspirau către solistica de concert, toţi cântăreţii ne cereau nouă, organiştilor şi compozitorilor să-i acompaniem la examene în sesiune sau la diplomă, fiindcă obişnuiţi cum eram să urmărim partitura reuşeam întotdeauna să-i salvăm.

Dar mulţumită studiului compoziţiei am început să analizez partiturile lui Giacomo Puccini şi mi-am dat seama că nu era cu nimic mai prejos decât o partitură de Beethoven sau Brahms şi dacă ar fi fost interpretată aşa cum fusese scrisă de profesionişti adevăraţi, rezultatul ar fi fost acelaşi. Cu acest gând am început să dirijez primele concerte în formă de Gală lirică, cu cântăreţi de un anume nivel şi am devenit din ce în ce mai pasionat şi am înţeles că aceasta era o lume extraordinară în care muzica, poezia şi arta dramatică fuzionau într-un unic mare conţinut: Opera.

 

–  De destul de multă vreme colaborarea dvs cu orchestra simfonică şi corul academic din Arad este foarte strânsă. Ce vă determină să întăriţi şi să extindeţi această colaborare? De ce vă atrag Aradul şi arădenii?

photo– Înainte de a vorbi despre Arad, ar trebui să spun de ce am fost atras de România.

Am venit pentru prima oară în România în 1992 şi am ajuns aici datorită unor conjuncturi. Acestei ţări îi datorez mult şi asta nu o spun pentru că acum lucrez în mod asiduu la Arad, ci o spun deoarece într-adevăr este aşa. Le datorez mult celor trei maeştri de orchestră pe care i-am avut şi în particular, unuia dintre aceştia, care este român.

Referitor la Arad, trebuie să spun că am dirijat această orchestră de multe ori când a venit în turneu în Italia, însă nu am dirijat niciodata corul şi nu am ştiut că această Filarmonică are un ansamblu coral stabil. Ambele ansambluri sunt cu totul speciale, mult diferite de altele, v-o spun fiindcă am dirijat la multe instituţii din ţara dumneavoastră, dar acestea au avut mereu un ceva original: caracterul puternic.

Această orchestră nu este printre cele uşor de condus, dar dacă găseşti tonalitatea potrivită, te poate surprinde cu adaptabilitatea ei. E un pic ca şi o maşină Diesel, trebuie încălzită înainte de plecare, însă are performanţa şi kilometrajul nelimitate. Pe de altă parte, existenţa unui cor permite o şi mai mare maleabilitate, oferind posibilitatea de a programa repertorii mult mai ample, iar acest fapt nu trebuie subapreciat, pentru că familiarizează publicul cu o infinitate de opere, în marea majoritate necunoscute.

Sunt deja aproape doi ani de când sunt invitat aici şi s-a creat un raport chiar jovial. Evident nu poţi fi pe placul tuturor, mai ales dacă eşti dirijorul, dar în concert se naşte o complicitate care aduce rezultate bune, iar eu nu m-am gândit niciodată la această  instituţie ca la una de provincie sau de categoria B, eu mă raportez la muzică şi la oameni şi nu la locul în care ei trăiesc.

Am fost invitat să dirijez la Filarmonica din Arad şi am acceptat cu plăcere, pentru că

ambele ansambluri au demonstrat întotdeauna că sunt capabile de a se lăsa modelate şi lucrul acesta mi-a stârnit interesul.

 

Mi-a căzut în mână o poză de-a dumneavoastră cântând la acordeon. E o glumă? În caz că nu este, de ce cântaţi la acest instrument, specific mai degrabă muzicilor folclorice?

Vă răspund cu  mare plăcere la întrebarea Dvs. pentru că atunci când este vorba despre muzică eu nu glumesc niciodată. Pentru mine este un lucru serios şi în parte cred că am răspuns deja la această întrebare, însă subliniez, aşa cum spunea şi profesorul meu de compoziţie, că muzica nu se împarte în clasică şi lejeră, ci în frumoasă sau urâtă.

Acest lucru face să se înţeleagă şi faptul că un instrument precum ocarina, dacă este bine cântat rămâne pentru totdeauna un instrument cu propria demnitate. Să nu îmi spună nimeni că vioara dacă este cântată de un lăutar într-un restaurant îşi pierde valoarea ca instrument.

Nu instrumentul în sine contează, ci persoana şi felul în care îl face să sune. Din păcate, în mod special la voi în ţară, acordeonul a fost considerat un instrument folcloric, pentru că a fost şi este extrem de adaptabil şi cu un potenţial tehnic şi expresiv infinit, însă este nevoie să ştii să îl utilizezi pentru a avea aceste rezultate, cu atât mai mult cu cât sunt pagini scrise pentru acest instrument de compozitori iluştri, chiar în anii recenţi, unii dintre aceştia precum Luciano Berio cu seria lui pentru acordeon solo, sau Sofia Gubaidulina.

Eu nu m-am ascuns niciodată şi nu am negat niciodată că ştiu să cânt la bajan, dimpotrivă sunt mândru, ba mai mult, chiar şi astăzi când  îmi sunt adresate oferte de concert, fie ca solist, fie în orchestră, accept să interpretez un  repertoriu adaptat şi clasic pentru acest instrument.

Şi aşa cum am spus-o la începutul interviului dvs. dacă nu aş fi avut acest instrument între braţe nu aş fi început niciodată să fac muzică, iar la noi se spune că prima iubire nu se uită niciodată.

Şi pentru a demonta orice ironie rezultată din prejudecăţi, mi-ar face plăcere să propun chiar şi aici la Arad un concert pentru bajan şi orchestră, în care să îmi asum rolul de interpret în locul aceluia de dirijor.

 

– La un moment dat aţi afirmat public că, citez: „Un muzician trebuie să fie umil, nu să servească oamenii care plătesc muzica, ci să îşi facă meseria“. Puteţi dezvolta această idee? Cum adică umil?

Foto 1– Pentru mine muzica nu a fost niciodată un mijloc de a mă plasa în mijlocul atenţiei şi de a face pe vedeta. Această afirmaţie poate părea falsă dacă luăm în considerare faptul că dirijorul de orchestră  este conform canoanelor obişnuite protagonistul  principal.

În realitate când vorbesc despre  faptul de a fi umil nu mă refer la caracterul fiecăruia dintre noi vis à vis de public, dar cred şi sunt convins că  în general, atunci când  un muzician se pune în faţa unei partituri trebuie să aibă umilinţa de a recunoaşte că acela care a scris aceste pagini a dat ceea ce a putut mai bun  din el, ca urmare trebuie respectat.

Să ilustrez mai bine, bineînţeles că asta nu înseamnă că oricare care pune semne pe o foaie de hârtie ar putea fi considerat un compozitor, dar când te gândeşti la autori de faimă indubitabilă, faţă de aceştia trebuie să te comporţi ca în faţa unui superior, cu un spirit umil şi să recunoşti  forţele pe care acesta le-a pus în joc în momentul creării a ceva ce transmite emoţii. Muzica fără emoţii nu este muzică.

Aici discursul devine puţin mai complex şi articulat şi aş dori să citez un scurt episod pe care

l-am trăit eu însumi.  Cu mulţi ani înainte a trebuit să transcriu o partitura de orgă dintr-un Te Deum de Francesco Vallotti, faimos pentru metoda sa de acordaj. M-am dus la biblioteca Antoniana din Padova, unde se afla în custodie manuscrisul  şi m-a intrigat faptul că pe marginea paginii erau note scrise cu creionul. Am întrebat aşadar responsabilul cine ar fi putut fi interesat de o operă atât de minoră iar el mi-a răspuns: „Dragă băiete (aveam atunci 24 de ani), notele îi aparţin lui Verdi (Giuseppe)”. Am rămas şocat şi m-am simţit ca un neghiob, pentru că  m-am gândit că eu care eram un nimeni am citit aceste pagini şi le-am considerat banale, în timp ce un geniu ca Verdi  s-a deranjat de la Parma să vină să studieze acea piesă înainte de a compune Te Deum-ul, capodopera sa din cele Patru piese sacre. Aceasta a fost o lecţie pentru mine de cum trebuie să te raportezi vis à vis de muzică: cu multă umilinţă.

 

Un prestigios dirijor, cu care am realizat anul trecut Dialoguri Deschise, spunea, referindu-se la evoluţia muzicii, că în acest secol sunetul „a luat-o razna“. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? Ce crede maestrul Roberto Salvalaio despre viitorul muzicii pure, în această eră a muzicii electronicizate?

Foto 2– Aceasta este una dintre întrebările la care orice răspuns poate fi interpretat după bunul plac. Spun doar că după studiul compoziţiei tradiţionale m-am specializat în compoziţie experimentală şi că am dirijat timp de doi ani  la bienala de muzică contemporană din Veneţia. Aceasta poate face să se înţeleagă faptul că nu am nici o idee preconcepută legată de ceea ce va însemna viitorul muzicii, însă, şi subliniez „însă”, nu trebuie să ne gândim că muzica, chiar  contemporană se naşte din nimic sau se situează într-o poziţie de Cenuşăreasă.

Muzica urmează cursul istoriei şi ca toate artele în general, se adaptează  şi ea lumii în care trăim, urmează gustul şi stilul timpului pe care îl parcurgem.

Ar fi deplasat să spunem că viitorul nu prevede instrumente electronice când fiecare dintre noi are în buzunar un celular capabil de funcţii incredibile. Ar fi absurd să credem că muzica rămâne izolată  de această evoluţie, ar fi ca şi cum ai spune că e preferabilă lumina de la lampa cu ulei decât aceea de la panourile fotovoltaice.

Cu siguranţă că abuzul lipsit de selecţie al mijloacelor electronice ar putea distruge adevărata vitalitate pe care un instrument tradiţional o poate exprima, însă este adevărat că fuziunea ordonată, conform unor reguli bine precizate de factori legaţi de tradiţie cu inovaţiile tehnologice va duce la rezultate excelente. Şi în acest caz însă să nu ne lăsăm induşi în eroare de falşii profeţi, care utilizează unele mijloace fără să cunoască în întregime potenţialul lor, abuzând de ignoranţa în domeniu şi vânzând vorbe goale.

 

– Vi s-a întâmplat, în cariera dvs. de dirijor să nu puteţi pregăti pentru spectacol o anumită lucrare muzicală? Care expresie credeţi că e corectă: a) Nu-mi place lucrarea Y, sau: b) Nu pot dirija lucrarea Y.

– Trebuie spus că nu m-am aflat niciodată în situaţii atât de extreme, ca să trebuiască să renunţ la un spectacol, însă pot să garantez că de multe ori a trebuit să reflectez înainte de a accepta.
Eu sunt o persoană care munceşte mult şi fără dificultate, acum dacă vreunul dintre instrumentişti citeşte acest articol ar putea  să confirme în ciuda dorinţei lui faptul că mie nu îmi place să renunţ nici în momente de mare dificultate.

A renunţa înseamă a pierde, înseamnă a te pune în postura de a nu te mai întoarce, astfel  că înainte de a accepta o responsabilitate apreciez toate riscurile care sunt legate de ea şi apoi încep.

Am dirijat chiar şi compoziţii pe care alţii nu le-au considerat demne, dar tocmai acestea sunt  provocările  meseriei noastre, pentru  că un artizan bun trebuie întotdeauna să ştie să repare şi să redea în folosinţă un obiect defect, altfel ce am învăţat la şcoală? Ar fi comod să faci doar ceea ce îţi place cel mai mult, însă flexibilitatea este cuvântul de ordine al muncii noastre  şi cu cât  eşti mai flexibil, cu atât mai mult eşti ajutat în aceste alegeri.

Asta nu înseamnă că nu am refuzat niciodată, însă în acele cazuri am contestat modul în care

mi-a fost impus să lucrez şi nu atât lucrările cu care trebuia să mă confrunt.

 

– În ce relaţie sunteţi cu opera lui George Enescu? Este el, într-adevăr, un mare compozitor? Vă rog să nu fiţi amabil.

home_0_3– A vorbi despre un compozitor ca şi Enescu este ca şi cum ne-am întreba dacă Teoria relativităţii lui Einstein este adevărată sau discutabilă.

Cine sunt eu pentru a putea judeca un asemenea geniu muzical? Orice compozitor are opere care pot să placă sau altele care plac mai puţin, însă rămâne pentru totdeauna un om care a ştiut să transmită emoţii.

Din păcate eu am dirijat prea puţine lucrări scrise de acest compozitor şi de altfel dirijând des în România întotdeauna am avut o anume teamă  de a propune eu ca italian un program cu muzică de Enescu, însă dacă mi s-ar propune să dirijez astăzi o operă de mare valoare muzicală, nu aş avea nici un dubiu asupra alegerii mele şi cu siguranţă aş răspunde Oedipe.

 

– Maestre Roberto Salvalaio, actuala componenţă a orchestrei simfonice arădene permite abordarea oricărei lucrări simfonice mondiale existente?

– Aceasta este o întrebare care mă pune în situaţia  de a vă pune şi eu Dvs. una.

Dvs. credeţi că un oraş cu o istorie şi un bagaj cultural ca şi Aradul are nevoie sau simte necesitatea de a avea o instituţie ca Filarmonica, care să îl reprezinte în Europa,  sau consideră că este un lucru superflu, inutil şi depăşit în lumea de astăzi?

Dacă Dvs. după cum sper, alegeţi prima variantă, eu vă spun că acum tot ceea ce este scris în istoria muzicii se poate face, însă este  nevoie de mijloace şi  este ştiut că mijloacele sunt  şi de ordin financiar,  nu numai acelea furnizate de materialul uman, care este dependent de acestea.

Eu sunt doar un oaspete în acest oraş  şi sunt onorat să mă număr printre aceia care lucrează cu această instituţie,  pentru că reuşesc să le ofere în fiecare săptămână concitadinilor lor muzica vie,  mai bine spus să audă muzica nu prin intermediul unui CD sau video, ci fiind prezenţi la actul care îi dă naştere, iar aceasta nu este puţin lucru, pentru că această artă spre deosebire de altele, precum pictura şi sculptura, nu poate fi savurată fără intermediul interpreţilor.

Cu siguranţă  că numărul de muzicieni nu este enorm, însă trebuie apreciat efortul şi voinţa de a captiva şi atrage atenţia unui public care se îndepărtează tot mai mult de artă şi cultură, patrimoniu pe care noi europenii îl deţinem de secole şi pe care îl demolăm puţin câte puţin, în timp ce asiaticii şi-l însuşesc şi îl recrează în  cotidianul lor.

Acesta este motivul pentru care trebuie să sensibilizăm opinia publică,  să înţeleagă că o orchestră şi un cor ca şi acestea, prezente şi active în instituţia voastră reprezintă o parte din istoria oraşului vostru şi trebuie să continue să fie părţi active şi integrante ale activităţii culturale ale Aradului.

 

Petre Don