Dialoguri Deschise (I) cu publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan

„Ioan Alexandru, fost senator de Arad, este un poet al cărui mit este încă viu pe tot pământul Transilvaniei“

DSCN0245

-Emil Şimăndan, la cei 75 de ani eşti un cunoscut jurnalist şi scriitor român. Ai publicat până acum peste 30 de cărţi, respectiv câteva dicţionare ale ziariştilor arădeni şi presei arădene, cărţi de interviuri (adevărate monografii literare prin dialog) şi cărţi dedicate Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad. Spune-mi unde ţi-ai petrecut copilăria şi dacă în acea perioadă îţi plăcea să pui întrebări celor din jurul tău.

– Îţi mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-ai făcut-o de a-mi acorda un interviu. Da, anul acesta voi împlini 75 de ani şi îţi pot spune  că practic această meserie de peste 50 de ani; am debutat în presă în anul 1962, pe vremea când eram student la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Aşadar, a trecut „o viaţă de om” pe „frontul” ziaristicii, un sfert de veac în anii totalitarismului comunist şi tot un sfert de veac în anii post-decembrişti. Desigur, există diferenţe foarte mari în jurnalismul pe care l-am făcut în anii de dinainte de 1990, chiar dacă domeniul de care m-am ocupat a fost aproximativ acelaşi, de redactor cu probleme de cultură şi învăţământ, iar după Revoluţia din Decembrie 1989, pe lângă această pasiune, de a scrie articole pe teme de cultură şi învăţământ, am condus mai multe ziare, între care amintesc „Tribuna Aradului”, „Curierul Aradului”, „Libertatea Aradului” şi revista de cultură „Relief”. Dacă luăm în consideraţie anchetele publicate de-a lungul anilor de UNESCO,  în anii comunismului meseria de ziarist era comparată – din punct de vedere al stresului consumat – cu cea de  „pilot de încercare pe supersonic“; foarte rar un ziarist apucă să se bucure de câţiva ani de pensie. Eu mă număr printre ziariştii arădeni norocoşi, întrucât deşi am trecut prin experienţe de viaţă extreme,  am supravieţuit epocii amintite şi, iată, astăzi, la 75 de ani, mai scriu din când în când articole şi cărţi diverse.

Copilăria mi-am petrecut-o în localitatea de baştină, în comuna Curtici, care, în anii ’70 ai secolului trecut a primit, spre bucuria curticenilor,  „rangul” de oraş agro-industrial. În casa părinţilor mei  – sunt născut într-o familie de mici meseriaşi, ambii părinţi erau croitori – nu se „filosofa”, nu se puneau întrebări,  toată lumea era concentrată asupra muncii pe care o avea de făcut. Tata – croitor pentru bărbaţi, iar mama croitoreasă pentru femei. Mama cosea rochii „cu poale lungi” pentru ţărănci, dar şi rochii „moderne”  pentru funcţionarele şi „tovarăşele” profesoare din localitate.  Începând de prin clasa a cincea, după orele de şcoală, trebuia să dau o mână de ajutor părinţilor, la  cusutul nasturilor, în special la veste şi pantaloni, iar mai târziu, când am mai crescut, şi la sacouri şi paltoane, pentru care era o „tehnică” mai „specială”! Apoi, pe la mijlocul anilor ’60, când a început politica nefastă de „lichidare” a micilor meseriaşi, tata a fost obligat, din cauza „fiscului” aberant, să-şi închidă atelierul de croitorie (se afla lângă Biserica Ordodoxă din centrul comunei) şi a ajuns o perioadă de timp vameş la Moara Mică din Curtici. Pe timpul vacanţei de vară l-am însoţit în fiecare zi la moară. A fost o experienţă uluitoare, foarte dură, aici am luat contact zilnic cu zeci şi chiar sute de săraci, în special cu ţigani, care veneau în grupuri compacte (bătrâne, femei tinere, copii, invalizi) cu o „bocceluţă” de 4-8  kilograme de grâu, ca să-l schimbe cu făină, ori să-l macine pentru a coace un „lipiu” de pâine! De multe ori tata mă lăsa singur la cântar, eram un copil slăbuţ, şi trebuia să fac faţă zecilor şi zecilor de înfometaţi care strigau, se împingeau, înjurau ca să ajungă cât mai repede la cântar şi să-şi schimbe cele câteva kilograme de grâu cu făină şi tărâţe!… Am părăsit satul de baştină înainte de a împlini paisprezece ani, pentru a continua şcoala de meserii şi liceul la Arad, apoi facultatea la Cluj-Napoca. Dar această perioadă, care a urmat, este un alt capitol special al tinereţii mele!…

 

– Ne-am cunoscut în anii 1970, când împreună cu George Ciudan, Ilie Măduţa, Lucian Emandi, Stela Gabor şi alţii eraţi redactori la revista de cultură „Cariatide“ Arad. Erai, totodată, tânăr redactor la cotidianul „Flacăra roşie“ Arad. Poţi să-mi evoci câţiva ziarişti din acea perioadă, oameni care ţi-au marcat bogata-ţi carieră publicistică şi editorială de mai târziu, chiar dacă aceştia lucrau la un organ de presă comunist?

DSCN0247– Întrebarea îmi surâde să îţi răspund pe două paliere. Întâi, cum am ajuns să învăţ gazetărie? apoi, ce a însemnat suplimentul „Cariatide” pentru Arad? Evident, pentru toţi colegii de redacţie pe care i-ai amintit, care au fost profesionişti remarcabili, am o amintire specială, deşi nici unul nu se mai află în viaţă. Despre fiecare aş putea să vorbesc (ori să scriu) pagini întregi de ziar (sau de carte), cu mult respect, dar, trebuie să fiu sincer, nu de la ei am învăţat gazetărie!  Pasiunea mea pentru gazetărie (sau jurnalism, ca să folosesc cuvântul de astăzi) a început în timpul documentării pentru lucratea de diplomă de la Facultatea de Filologie din Cluj. În anul patru de studii (pe vremea studenţiei mele  se făceau cinci ani la filologie) în momentul în care s-au afişat temele  pentru alegerea lucrărilor de diplomă mi-a atras atenţia un subiect legat de presă, intitulat: „Probleme de literatură şi teatru în «Informaţia Bucureştiului» (1953 – 1962)“, coordonator fiind conf. univ. Leon Baconsky, fratele marelui poet A.E.Baconsky, fostul redactor şef al revistei clujene „Steaua”. L-am contactat pe conferenţiarul Leon Baconsky. Acesta mi-a detaliat că lucrarea constă într-un studiu analitic şi un indice  tematic pe probleme de teatru şi literatură (cronici, recenzii,  interviuri cu scriitori, dramaturgi, actori, regizori şi profiluri (însemnări) prilejuite de anumite aniversări şi comemorări legate de marile personalităţi scriitoriceşti, teatrale şi culturale naţionale, apărute în cotidianul „Informaţia Bucureştiului”). Iar pentru realizarea lucrării de diplomă va trebui să cercetez (despuiez şi citesc) fiecare articol ce se încadrează în tematica lucrării. Aşadar, m-am angajat într-o muncă sisifică de cercetare.  Mai mulţi colegi de grupă m-au compătimit pentru alegerea pe care am făcut-o, întrucât tema îmi lua foarte mult timp, aş fi putut să îmi aleg o lucrare mai uşoară, pentru care exista bibliografie din belşug. Cercetarea mea era una de pionierat, fără bibliografie specială pe care să o pot folosi. Am fost, aşadar, obligat să citesc şi să fişez toate cronicile şi recenziile literare şi teatrale apărute în „Informaţia Bucureştilor” între anii 1953 şi 1962. Astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, pot să afirm că a  fost pentru mine cea mai benefică „şcoală” de gazetărie. Lecturând sute şi sute (dacă nu chiar mii) de articole, cronici, interviuri apărute în „Informaţia Bucureştiului” am învăţat cum se face gazetărie culturală în presa cotidiană. Mi-am petrecut majoritatea după-amiezilor în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca şi nu m-am lăsat până ce nu am reuşit să parcurg (despuiez, citesc şi fişez) douăzeci de colecţii mari din cotidianul „Informaţia Bucureştiului”, ziarele fiind legate din şase în şase luni într-un volum. Astfel am luat cunoştinţă, în timpul documentării, de  întreaga literatură şi producţie teatrală din anii „obsedantului deceniu comunist“, până la destalinizarea din deceniul al şaptelea. Fac o paranteză. La un moment dat  chiar m-am gândit să scriu  o carte legată de „obsedantul deceniu proletcultist”,  pornind de la lucrarea mea de diplomă, dar muncile cotidiene gazetăreşti, din anii post-decembrişti, mi-au „furat” tot timpul de care aş fi avut nevoie ca să revăd colecţiile cotidianului „Informaţia Bucureştiului” din anii 1953 – 1962. Apoi, între timp, m-am apucat de o altă temă foarte grea, din sfera istoriei recente, despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad.

 

– Despre suplimentul cultural „Cariatide”, ce-mi spui?

– Să începem cu numele suplimentului. Intelectualii şi scriitorii arădeni ai anilor  ’68 –’69 au venit cu mai multe propuneri pentru denumirea viitoarei reviste literare, revistă care între timp nu a mai apărut şi s-a optat în final doar pentru un supliment literar sub egida cotidianului „Flacăra roşie”. Intelectualii arădeni ai acelor ani (ca de fapt şi cei de astăzi) nu prea erau uniţi, nu au ajuns la un numitor comun. Între timp a avut loc, în actuala Sală „Ferdinand” de la Palatul Administrativ, o şedinţă importantă de partid, la care a participat  şi un influent (şi temut) demnitar cu rang înalt, membru al CC al PCR, care răspundea direct de cultură. „Tovarăşul” invitat a rămas profund impresionat de cariatidele din sala de şedinţă. Redactorul şef al cotidainului „Flacăra roşie”, Crăciun Bonta, cel care a primit sarcina să adune şi să „coaguleze” forţele intelectuale şi scriitoriceşti locale pentru scoaterea unui supliment sub coordonarea ziarului local, „uns cu toate unsorile” epocii, a sesizat cu mult „fler” admiraţia tovarăşului de la CC – al cărui nume nu are rost să-l pomenesc – pentru cariatidele din Sala Festivă a Primăriei, şi i-a propus acestuia ca viitorul supliment literar să se numească „CARIATIDE”! După un moment de reflecţie,  propunerea redactorului şef Crăciun Bonta a fost aprobată imediat de către înaltul (şi temutul) demnitar de partid, spre dezamăgirea intelectualilor şi scriitorilor arădeni care au avut alte propuneri.  În final toată lumea a recunoascut că era un titlu frumos de revistă, nu avea nimic tendenţios, politic, plus faptul că era  legat de arhitectura celei mai frumoase săli festive din cadrul Palatului Administrativ, iar pe plan naţional era un titlu de revistă inedit. Acesta a fost începutul. După anul 1970 am fost implicat direct în realizarea suplimentului cultural „CARIATIDE”.  Indiferent ce afirmă „cârcotaşii” istoriei presei arădene,  acest supliment a constituit un act major de cultură într-o perioadă în care Aradul era lipsit de o revistă literară. Primul număr a apărut în martie 1969, iar ultimul număr în august 1981, când a fost oprit de secţia de propagandă a CC al PCR. Închei prin a mai preciza că suplimentul a apărut în 24 de pagini, în format tabloid, şi a avut o bogată şi modernă ilustraţie grafică şi plastică. La realizarea acestui supliment literar au colaborat toţi scriitorii din Arad (dacă îmi aduc bine aminte şi dumneavostră), precum şi foarte mulţi scriitori din Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov şi alte centre culturale ale ţării. Păcat, datorită vicisitudinilor epocii, suplimentul  nu s-a mai  putut transforma într-o autentică revistă literară, începuse epoca cultului personalităţii „Marelui Cârmaci!”.

 

– În anul 1993 ai publicat prima ta carte de după Revoluţie, „Dialoguri cu Ioan Alexandru“. Lucram împreună la „Curierul Aradului“ unde tu erai redactor şef şi ni l-ai prezentat pe marele poet transilvan. Mărturisesc că te-am admirat pentru acea carte cu Ioan Alexandru. Vorbeşte puţin despre Ioan Alexandru în relaţia lui cu tine.

ioan-alexandru– Despre poetul şi senatorul de Arad Ioan Alexandru nu pot vorbi decât cu multă emoţie şi cu părere de rău pentru că a trecut atât de repede în lumea umbrelor veşnice, fără să-şi poată termina „lucrarea” de senator de Arad – oraş de care era îndrăgostit. Ne-am cunoscu în studenţie, la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, însă ne-am apropiat cel mai mult cu prilejul mitingului de doliu la moartea marelui poet şi filosof Lucian Blaga, din 9 mai 1961, organizat în Aula Universităţii „Babeş-Bolyai”. După mitingul de doliu, care a fost foarte scurt, sicriul cu trupul neînsufleţit al marelui poet a fost depus pe platforma unui camion de la ferma avicolă a CAP – Lancrăm, plin cu găinaţ. Fără nici o încuviinţare, poetul Ioan Alexandru a urcat în camion şi s-a aşezat, alături de sicriu, pe platforma murdară cu găinaţ, călătorind „clandestin” până la Lancrăm. M-a impresionat foarte mult acest gest al poetului, fiind singurul scriitor clujean care a avut curajul să-l însoţească pe Lucian Blaga până la locul de veci din Lancrăm. Apoi, în anul doi de facultate poetul s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, iar de-a lungul anilor ne-am reîntâlnit de mai multe ori cu prilejul unor recitaluri poetice, inclusiv de la Palatul Cultural din Arad, când, de fiecare dată, îmi acorda un interviu pentru pagina culturală a ziarului „Flacăra roşie”.

După Revoluţia din Decembrie 1989 ne-am reîntâlnit în timpul campaniei electorale parlamentare din anul 1992, când Ioan Alexandru a candidat pentru Senat pe listele Filialei Arad a PNŢCD. M-a rugat să-i devin consilier personal pe tot timpul campaniei electorale, profitând şi de faptul că eram redactor şef al cotidianului „Curierul Aradului”. Campania electorală a fost norocoasă pentru poet, Ioan Alexandru a ajuns  senator de Arad în Parlamentul României. Mai departe, rodul prieteniei noastre s-a materializat în anul 1993 cu volumul „Dialoguri cu Ioan Alexandru. Poetul şi Revoluţia”, volum retipărit în anul 2001, în Colecţia „Alternative”, de către Editura „DACIA” din Cluj-Napoca, care a apărut postum, la un an după trecerea poetului în lumea umbrelor veşnice. Este singura carte din întreg spaţiul literar românesc care-l prezintă pe „omul politic Ioan Alexandru” aflat într-un moment crucial al existenţei sale, în care acesta a „abandonat” poezia pentru politică. A crezut că va putea „îmblânzi” pasiunile dezlănţuite ale românilor, ieşindu-le, în Parlament, cu Crucea în faţă! Vocea lui însă nu a fost suficient de puternică, încât să acopere hărmălaia naţională. A căzut victimă, încă tânăr, la 52 de ani, într-un moment în care aveam mare nevoie de cântarea sa. În cea de a doua ediţie a cărţii mele dedicate poetului Ioan Alexandru, de la Editura „DACIA”,  am reuşit să introduc în volum  şi „Ultimul expozeu” pe care poetul l-a rostit în faţa unei asistenţe de o mie de arădeni la Casa de Cultură a Sindicatelor din Arad, expozeu în care ultimele sale cuvinte au fost „Bunul Dumnezeu să Binecuvânteze România!”, după care s-a prăbuşit pe scenă spre înmărmurirea arădenilor care l-au iubit şi stimat, a suferit un atac cerebral. Era 13 iunie 1994 şi participa la o întâlnire a arădenilor cu astronautul american Charles M. Duke Jr. –membru al echipajului „Apollo 16” – unul dintre puţinii pământeni care au pus piciorul pe Lună! Am evocat de mai multe ori acest moment trist pentru poet şi pentru cei care l-au iubit. În prezidiul adunării de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Arad, alături de astronaut şi soţia acestuia, sosiţi din Statele Unite, se afla şi primarul Aradului de atunci, prof. Cristian Moisescu. Prin strădania acestuia o stradă de pe malul Mureşului a primit numele marelui poet, senator de Arad. Cât priveşte poetul şi senatorul de Arad Ioan Alexandru, acesta şi-a petrecut restul vieţii, paralizat, într-un cărucior, departe de ţară, la Bonn, îngrijit de buna sa soţie Ulvine, Ultimul  mare poet al Transilvaniei s-a stins din viaţă la 16 septembrie 2000. A dispărut cu discreţie, într-o mult prea mare tăcere, ca şi uitat, după nefericitul accident cerebral de la Arad. Astăzi, singurele mărturisiri rămase de la poet de pe „podiumul” activităţii sale politice sunt cele două cărţi de interviuri pe care le-am realizat cu acesta, publicate în 1993 şi în 2001 (postum). Ţărăniştii arădeni mi-au promis că mă vor ajuta financiar să republicăm ediţia volumului din anul 2001, apărută la Editura „Dacia” din Cluj-Napoca, dar, din păcate, nu s-au mai ţinut de cuvânt!

Îţi mulţumesc Petre Don că mi-ai dat ocazia să evoc, după 15 ani de la dispariţia poetului, câteva frânturi de amintiri legate de Ioan Alexandru, fost senator de Arad, al cărui mit este încă viu pe tot pâmântul Transilvaniei!