Dialoguri Deschise cu scriitorul Petru M. Haş:

„Limba literară e suportul, certificatul de naştere al unei culturi. Ce ne-am face noi, ar zice Petre Ţuţea, dacă Eminescu scria nemţeşte şi boier Alecsandri franţuzeşte?“

Petru M. Haş-generic

 – Petru M. Haş, eşti unul dintre numele de marcă ale Uniunii Scriitorilor din România Filiala Arad, un poet de rezonanţă al generaţiei tale. La debutul tău editorial din anul 1969, cu cartea „Dor negru“, când abia ieşiseşi din adolescenţă, te-ai dovedit a fi un spirit precoce. Despre tine, poetul Vasile Dan spunea că eşti „un adevărat disident al grupării studenţeşti clujene, un demistificator în limbaj“, folosind un ton „dezinvolt şi ştrengăresc“ ca să-l citez şi pe Livius Ciocârlie.

Copilăria ta, petrecută în comuna Mişca-Arad, a fost tot o disidenţă în continuă ştrengăreală? Cum a fost copilăria ta, Petru M. Haş?

– Poete Petre Don, mă-ntrebi ce-i mai greu, despre cum a fost copilăria, acum când, aşa cum o turmă de oi paşte iarba din pajişte, ne paşte bătrâneţea şi ceea ce urmează.

Naşterea mea şi ceea ce i-a urmat, de e s-o privim obiectiv, s-o privim din exterior, a fost o dramă reală. Pentru copil o astfel de dramă este o succesiune de evenimente care se perindă, iar el parcă nici nu le-ar observa. Ţi se va părea fantastic, dar în copilărie am murit de vreo două ori cel puţin şi încă de atâtea ori era să mor. Chiar în momentul naşterii am fost declarat mort, însă, dat la o parte, am început să strig.

Una dintre morţi a fost aceea în urma căreia lumea din sat s-a alarmat că s-a umplut curtea de femei. Straniu lucru, viaţa din trupul meu, întins pe masă în casa cea mare, adică sufletul, cum se mai spune, părăsise trupul şi se uita la el, îl vedea. Cred că sufletul are o receptivitate extraordinară la ceea ce se întâmplă în jur, deoarece al meu auzea tot ce vorbeau femeile din curte. Una vorbea despre posibilitatea de a fi făcut careva nişte vrăji, iar alta, contrariată, o întreba cum de poate să creadă în vrăji, ea care merge regulat la biserică. Pe urmă sufletul a intrat de unde ieşise, astfel că aşa a fost, altfel n-aveam eu cum să văd copilul întins pe masă, nici cum să aud ce vorbesc femeile acelea. Cel puţin două femei care au participat la respectivele evenimente mai sunt în viaţă.

Dar despre trăznetul revelator dintr-o dimineaţă de vară, despre cum era să mă ia apele râului umflat de ploi şi despre saltul în fântână, de vei fi curios, am să-ţi povestesc altă dată.

Petru M. Haş-decupatAltfel eram un copil sauvage (sălbatic fr., nota mea), căruia nu-i prea plăcea să stea locului. Plecam de-acasă de cu ziuă: mă atrăgeau câmpul, pădurea şi râul. Hrana, erau acolo fructe de pădure, căpşuni, mure, măcriş, tot felul de buruieni. Mai umbla pe-acolo un bătrân cu barbă şi toiag, care-şi dădea vârsta de o sută de ani şi povestea cum i s-a arătat Sfânta Fecioară etc. etc. etc. Aduceam acasă păsări de baltă şi de mlaştină, câte un pui de iepure. Dar aceste vieţuitoare îmi produceau dezamăgirea de a refuza să se adapteze.

Ulterior am devenit crescător de porumbei şi iepuri de casă.

Dar, vorba poetului Esenin, în copilărie toate repede trec.

Cât despre „numele de marcă“, „poet de rezonanţă“, „spirit precoce“ sau „adevărat disident““, mai bine să trecem.

– După apariţia fulminantă a cărţii „Dor negru“, când critici importanţi i-au semnalat apariţia, o lungă perioadă de timp – până în anul 1983, când ai publicat cartea de poeme „Linişte“ – te-ai autoexilat în tăcere literară. Care au fost resorturile tale intime şi exterioare ţie care au dus la această situaţie – şi la următoarea, când „ai tăcut“ 19 ani, până în anul 2002, când ai publicat cartea „Wagram“? Ce au însemnat pentru tine aceste lungi tăceri de până la „Wagram“? Să fie acest „Wagram“ o bătălie câştigată, pe care numai tu o ştii?

– Nu consider neapărat „fulminantă“ apariţia cărţii „Dor negru“. Ea a apărut deoarece, prezentându-i domnului Victor Felea un caiet cu texte de-ale mele, spre a afla şi eu o părere autorizată despre cum stau cu scrierea, căreia îi acordam o importanţă excesivă, dumnealui a spus despre caietul acela că este deja o carte. L-am contrazis comparându-mă, în defavoarea mea, cu alte debuturi lirice din vremea aceea, dar poetul şi criticul literar Victor Felea, la rândul său, m-a contrazis, subliniind că dimpotrivă…

Astfel că din contradicţie în contradicţie a apărut, în 1969, volumul „Dor negru“, la Editura pentru Literatură.

Tăceri propriu-zise n-au fost. Că tot scriam. Dar mi s-au pus şi mie „beţe-n roate“. Urma să editez, tot prin anii 69-70 ai veacului trecut „Concertul de hârtie“, la Editura „Dacia“. Dar domnul Al. Căprariu, poet blajin şi director al editurii, m-a avertizat într-o zi la braseria „Continental“ din Cluj că să am grijă ce vorbesc pentru că pot să-mi pierd pixul. I-am răspuns că pixul n-am cum să-l pierd, că se ţine bine. Era prins bine în buzunar, unde pesemne îl văzuse. „Concertul“ însă nu a mai avut loc. În 1972 am încheiat contract editorial cu Editura „Facla“ din Timişoara, pentru o carte de poeme intitulată „Călătoria“. Şi tot aşa, un alt poet blajin, Al. Jebeleanu, redactor şef al editurii, a intervenit solicitându-mi includerea în carte a încă şase-şapte poeme în maniera agreată de autorităţi. I-am explicat că nu prea am cum face una ca asta. Omul a întrebat ce se va face cu contractul încheiat. I-am răspuns că, după cum a ştiut să emită o asemenea solicitare, va fi dumnealui în stare să anuleze un contract. Astfel s-a încheiat „Călătoria“.

Asta-i o parte a naraţiunii.

HasFidel îndemnului lui Heliade-Rădulescu, am continuat să citesc şi să scriu în mai multe genuri. Am publicat prin unele reviste literare, am participat la cenacluri, am ţinut conferinţe de literatură universală în Sala Dietei din Castelul medieval de la Făgăraş, am stimulat, am încurajat, iar unii descurajaţi au scris despre mine la cinstita Securitate despre care mi s-a spus că este un factor educativ.

Văzând atâtea manuscrise-n sertar, amicul Vasile Gogea m-a apostrofat după cum urmează: „Ce vreţi, domnule Haş? Aşteptaţi să dea iama editurile prin infernul acesta de hârtie? Urcaţi-vă în tren şi mergeţi la Bucureşti“. Şi am mers. Având ca redactor de carte pe poetul Florin Mugur, după niscai bătălii a apărut la „Cartea Românească“ ceea ce dumneata numeşti „cartea de poeme“, intitulată „Linişte“ .

Deci n-am prea „tăcut“, numai că unii, din marea lor dragoste pentru mine, semenul lor, desigur, s-au gândit că n-ar fi rău să mă reducă, spre binele meu, un pic la tăcere.

Facem acum o pauză de respiraţie, aşa, un parantes: în copilărie, zilele de vară îmi păreau eternitate. Auzeam trenuri în depărtare, deşi nu văzusem încă tren, şi-mi imaginam distanţe miraculoase.

Înainte de „Wagram“, tot în 2002 a apărut cartea „Fărâme de PrOfET“.

De data asta, două cărţi într-un an. Au urmat antologia de autor „Lectura de apoi“, culegerea „Când au venit imaginezii“ şi încă o antologie de autor, de data asta, în sfârşit, la Editura „Dacia“ intitulată „Preotul din pădurea a patra“.

În altă ordine de idei, habar n-am cum ar arăta o bătălie câştigată, fiind domnia-mea mai mult din plebe, decât stirpe de voievod.

– Lumea literară te consideră un boem. Ce înseamnă boema literar-artistică? Este ea ceva necesar, sau e o diluare a creaţiei propriu-zise, o „snobeală“?

– Snob n-am fost niciodată. Poate asta e o calitate. Dar nu ştiu. Snobi sunt alţii. Poate e bine. Mare boem a fost cel mai mare poet al Evului Mediu, „de la Paris mai dimprejurul“: Francois Villon. Problema e a sălilor cu mese. Le cunoşti, bănuiesc. Mircea Ivănescu, acest mare eveniment al literelor române, care a făcut epocă, prefera adeseori şederea în „sala cu mese“. A şi evocat-o în poemele sale. Ce să facă omul, hăituit de împrejurări? Mai intră şi el într-o sală cu mese.

Nu prea ştiu ce este aceea „boemă literar-artistică“. Poate ceva de Puccini sau cum l-o fi chemând pe domnul compozitor. În ce mă priveşte am tot predat limba şi literatura română, literatura universală, limba şi literatura franceză, că aşa scrie pe diplomă, prin licee din ţară, şcoli generale, câteva din Arad. Am avut onoarea nişte ani să fiu redactor la un remarcabil cotidian, unde am avut colegi eminenţi.

– În paralel cu creaţia poetică te-ai remarcat şi ca un fin critic literar şi chiar unul de artă. Te-ai gândit vreodată să scrii o carte de critică, eseu sau istorie literară?

– Poate s-ar aduna ceva cărţi din cele două domenii ale activităţii sociale, „fin critic literar“ şi „de artă“. Nu am nici dorinţa, nici ambiţia editării lor. Întreprindere obositoare şi nefolositoare. Editarea, ca şi boema sunt foarte costisitoare. Să le practice domnii care au bani.

– În activitatea ta literară ai promovat mulţi confraţi tineri şi mai puţin tineri, scriindu-le prefeţe la cărţi, cronici şi recenzii publicate prin reviste literare. Care este raportul dintre încurajare şi adevăr din aceste texte, fiind de notorietate că tu niciodată nu ai desfiinţat pe cineva, literar vorbind? Până unde poate merge încurajarea? Dar sinceritatea criticului?

– Am mai şi desfiinţat. Dumnezeu să mă ierte! De fiecare dată când scriu despre o carte, mă străduiesc, în limita aptitudinilor mele, ca elemente ale cărţii să sprijine afirmaţiile sau negaţiile mele. Încurajarea poate merge uneori până în Grădişte, alteori până în Vlaicu, câteodată până în Micălaca. De ce nu, până în Aradul Nou? (pentru nearădeni, cartiere ale Aradului, nota mea).

Când cartea e lipsită de suport interior, mă abţin să o comentez.

– Ştiu că stăpâneşti bine limba franceză. Nu te tentează să scrii literatură în această limbă?

966793_622108211150276_1849100968_o– De ce m-ar tenta? N-am motive. Are Franţa poeţii săi. Câteva versuri am scris. Cum ni s-a dat şi nouă o limbă, ce-am căuta în ogoarele altora? De tradus am tradus din poezia franceză, cam cât pentru o modestă antologie. Planeta nu duce lipsă de limbi şi de literaturi. E.M. Cioran a scris o operă în limba franceză, dar el a avut şansa de a deveni francez, de a se naturaliza, de a crea acolo un stil inimitabil.

Asta nu înseamnă că n-au apărut la noi poeţi care scriu mai mult englezeşte. Poate ştiu ei mai bine limba engleză, iar limba română li se pare inexpresivă şi astfel se ruşinează s-o utilizeze, cultive. Aşa cred ei că dă bine.

Eminescu ştia germana încă din copilărie, pe urmă a studiat în universităţi nemţeşti, dar ştia că e cel mai onorabil să scrie în limba română. Limba literară e suportul, certificatul de naştere al unei culturi. Păi, ce ne făceam noi, ar zice Petre Ţuţea, dacă Eminescu scria nemţeşte şi boier Alecsandri franţuzeşte? Se mai pot da exemple.

– În ce raport se află literatura contemporană nouă, cu manualele şcolare?

– Aici ar trebui, că tot sunt la modă colocviile de tot felul, să organizezi un colocviu care să fie bine pregătit. Cu specialişti pe măsură.

– Ce părere ai, Petru M. Haş, despre cărţile şi publicaţiile pe format electronic? Au ele viitor?

– Petre Don, cărţile sunt de când le ştie lumea, cărţi; caietele, caiete; publicaţiile, publicaţii. Ce poate fi mai frumos decât să citeşti o carte-carte?!

Nimic de zis, electronica este şi ea o damă. Care îşi are formatul său. Depinde de forme şi în funcţie de ce se formatează dumnealor.

Poate ca în viitor să se bucure de succes şi formele şi reformele. De nu cumva o să vină iarăşi Renaşterea.

– Ultima carte publicată de tine este „Aicea plouă de rupe“, apărută în 2012, la Editura „Brumar“ din Timişoara. Pe când vom citi viitoarea ta carte?

– Recenta carte editată de noi (autoare şi autor) se intitulează „Babilon“.  „Aicea plouă de rupe“ este precedenta. Când veţi citi dvs., cititorii, viitoarea mea carte, nu se ştie, deocamdată, deoarece n-am apucat să preconizez ceva, deşi un tânăr poet care, pe zi ce trece, devine om tot mai în etate, mi-a declarat că ar fi momentul să editez o nouă antologie de autor.