Dialoguri Deschise cu muzicianul Virgil Iuga:

„Singurul loc unde nu am făcut nici un compromis a fost în muzică. Compromisul în artă este cea mai mare josnicie care există!“

Virgil Iuga generic

– Virgil Iuga, eşti un muzician foarte cunoscut în Arad, membru al Uniunii Compozitorilor din România, un compozitor şi un interpret de mare valoare. Toată cariera şi viaţa ta au fost marcate de oraşul Arad, oraş în care ai rădăcini puternice. Se spune – mai în glumă, mai în serios – că cine nu-l cunoaşte pe Virgil Iuga nu e din Arad.

Ei, bine, în copilăria ta se întrevedea muzicianul care eşti astăzi? Îţi plăcea să fluieri când erai copil? Dar să faci boacăne, adică să bocăneşti?

– Copilăria mea a fost marcată de stalinismul crud al anilor ’50 în care România excela în sărăcia cruntă de după război. Dar, ca orice copil, am fost zburdalnic şi neliniştit. Primul contact cu muzica a avut loc la cinci anişori, când mama m-a dus la o mare pianistă de concert din Viena pe care războiul a uitat-o în Arad, şi care m-a testat dacă am aptitudini muzicale. Testul trecut cu brio, i-a îndemnat pe părinţii mei să mă dea la Şcoala Populară de Artă din Arad la secţia pian, unde am avut nişte profesori remarcabili! Dar viaţa a făcut ca în cadrul şcolii să-l întâlnesc pe corepetitorul de la balet, Pubi baci, care a mirosit înclinaţia mea înspre jazz! Şi pe ascuns, m-a învăţat, repetând la şcoală, toate şlagărele de atunci, sigur, stricându-mi mâna de pianist de muzică clasică. La examenele de sfârşit de an, eu eram o excepţie, susţinându-mi examenul din muzica de jazz învăţată!

Grele şi frumoase vremuri, cu profesori superbi şi înţelegători. Nu voi uita niciodată acele vremuri…

 

– Numele tău este legat ombilical de cel al formaţiei „Carusel“ Arad. Povesteşte-mi împrejurările în care ai luat contact cu această formaţie şi despre împrejurările în care s-a destrămat. Cu această formaţie ai concertat pe marile scene ale ţării, inclusiv la Sala Palatului din Bucureşti…

Virgil îngropat– În Arad, am început să cânt cu prima formaţie fondată de mine la Liceul Teoretic nr. 3, pe nume „ANDROMEDA”, unde reuniunile erau renumite la acea vreme, în anul 1966! În anul 1969, eram pe litoral cu formaţia „DENTES” a studenţilor de la stomatologia din Tg-Mureş, când i-am întâlnit în Eforie Sud, adică pe cei de la Formaţia „CARUSEL”. Ei fiind deja mari staruri. Am fost impresionat de ei şi visam să ajung şi eu ca ei, măcar la jumătate din valoarea lor. Eu cântam la Cazinoul din Eforie Sud, simplu solist vocal, seara, şi ziua lucram ca picolo, tot acolo. Bubu ŞIMĂNDAN, şeful Formaţiei „CARUSEL” organizase un chef „monstru” la localul unde cântam eu şi m-a remarcat. După doi ani, le-a plecat organistul lor şi în 1972, Bubu împreuna cu chitaristul trupei, Laly MILTALLER m-au cooptat în „CARUSEL”. Au urmat festivalurile naţionale de muzică pop în Bucureşti, unde am luat câteva premii, iar rând pe rând, colegii mei din trupă emigrau în Occident. Primul a plecat Călin UNGUREANU, după el, Bubu ŞIMĂNDAN, Tibi MINYA şi am rămas eu, şi Laly MILTALLER. Eu am plecat în armată, Laly rămânând singur, a refăcut trupa într-o altă componenţă, cântând în localuri până la revenirea mea din armată, când m-am reintegrat în trupă. Anii ’80 au început să fie din ce în ce mai grei pe toate planurile, în România, în afară de concerte sporadice, ici, colo, nu se întâmpla nimic mai special, era foarte greu.

 

– Când ne-am cunoscut, la Clubul Tineretului Arad era o viaţă muzicală intensă: repetiţii, spectacole, concursuri naţionale, turnee. Pe vremea aceea abia îşi începuseră „cariera muzicală„ artişti care ulterior aveau să devină nume importante în muzică românească, fie ea rock, folk, pop sau jazz-rock. Unii mai fac şi azi săli pline prin România. Toţi au învăţat câte ceva de la tine… Evocă acea perioadă, pe acei artişti!

– Sigur că la Clubul Tineretului, unde lucram acolo împreună cu regretatul Ioan Livius GORNIC, care era director şi un mare sufletist al tuturor evenimentelor culturale atât locale cât şi naţionale, (Aradul era organizator de turnee importante cu toţi marii artişti şi sportivi ai vremurilor acelea, începând dacă vreţi cu Dem Rădulescu, Ştefan BĂNICĂ Jr., Nadia COMĂNECI etc), am susţinut, învăţat şi îndrumat tot ceea ce a avut Aradul la acea vreme mai bun în domeniul folk-ului, rock-ului şi jazz-rok-ului. Ar fi multe de povestit dar nu ne permite spaţiul, bată-l vina!
– Ai absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima„ din Cluj-Napoca. Ai compus majoritatea cântecelor de succes ale formaţiilor în care ai evoluat, iar ca „clăpar“ le-ai interpretat personal, ajutându-te şi de o voce superbă. De o vreme însă, te-ai retras, parcă. De ce nu mai compui, de ce te-ai retras din activitatea muzicală? Ce te supără în muzică actuală, în viaţa muzicală actuală?

– Nu am absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, tocmai ăsta-i ghişeftul! Am terminat doar doi ani şi m-am lăsat, deoarece nu puteam să concep ca în viitorul meu să ajung un profesoraş pârlit în Sf. Gheorghe la o şcoală generală şi să-i învăţ pe copiii maghiari marele „şlagăr” patriotard, „Noi suntem români“!!!

Am încercat să progresez în cultura românească, dar spre marea mea deziluzie, România de după revoluţie, a regresat enorm pe linie de cultură naţională. Am fost „invadaţi” de „zerouri“ în toate genurile muzicale. Azi, în Academiile de muzică se intră ca la o bodegă, fără nici un examen eliminator, nu ca pe vremuri. Aşa şi sunt studenţii din păcate, care termină academia. De fapt, nimic nu e nou în învăţământul universitar românesc! Ies pe bandă rulantă cam 90% de agramaţi şi unii chiar analfabeţi, (exagerând un pic), care mai târziu fac paradă la 26 de ani de cele patru sau cinci facultăţi terminate cu „maştere“ cu tot şi dacă se poate şi cu vreo două doctorate!!! Trist, dar adevărat!

 

– Claudia Iuga. Fiica ta! S-a făcut cunoscută României prin prestaţia sa de excepţie la popularul Concurs TV, „Vocea României“. Cum te simţi, ca părinte în cunoştinţă de cauză a fenomenului muzical, după rezultatul excepţional obţinut de Claudia Iuga? Comentează!

claudia– Ceea ce se întâmplă în general la televiziuni este o mare porcărie!

Să mă explic. Participarea lui Dia (Claudia Iuga, fiica lui Virgil, nota mea) la PRO TV a fost pregătită cu minuţiozitate şi multe repetiţii ca să reuşim să facem ce ne-am propus! Dar, din păcate, Dia care a meritat să intre în Finală, a căzut din cauza mânăriilor care există peste tot!!! Sigur că nu putem dovedi nimic, din cauză că aceste „concursuri” sunt aranjate dinainte, adică organizatorii amestecă „merele cu perele” până iese o „ciulama” despre care nimeni să nu mai poată spune nimic!!! Mai pe româneşte spus, un fel de varietăţi „ceauşiste”, dar făcute şi mai pervers, după model occidental. În fine, Dia, este un „brand” la ora actuală, a dovedit în nenumărate concerte de jazz, inclusiv şi cu Filarmonica de Stat din Arad, căreia îi mulţumim şi pe această cale!

 

– Virgil Iuga, un zvon circulă prin Arad: cum că ai lucra la o „Operă Rock“. Ce îmi poţi spune despre acest simpatic zvon?

– Văd că totul se află în târgul ăsta… Da, este adevărat că am început să lucrez la o operă rock, dar m-am oprit, deoarece nu interesează pe nimeni în ziua de azi cultura adevărată!!! Şi proiectul cu Dia împreună cu Filarmonica de Stat din Arad a fost superb, loco, în rest, în ţară, nimeni nu e interesat de proiecte grandioase!!! Trăiască muzica populară şi manelele!!! La divertisment, câteva fufe care să-şi fluture ţâţele pe muzică de calculator!!! În rest, ura şi la gară!!!

 

– Ai făcut vreodată compromisuri cu muzica interpretată sau compusă de tine – sunet sau versuri? Te-ai reprodus muzical şi pe vremea comuniştilor… Ce este compromisul în artă?

hqdefault– Singurul loc unde nu am făcut nici un compromis a fost în muzică!!!

Atât pe vremea comuniştilor cât şi pe vremea noastră!!!

Compromisul în artă este cea mai mare josnicie care există!!! Când ajungi să faci aşa ceva înseamnă că nu eşti artist!!! Şi atenţie, trebuie foarte bine definit noţiunea de compromis în artă!

 

– Apropos de comunişti! Eşti nostalgic? Nu ţi-ar plăcea să mai cânţi oleacă la o orgă Hammond de pe vremea Caruselului, cu tonurile specifice acelor vremuri?

– După vremurile acelea e logic să fiu nostalgic, dar nu după comuniştii care ne-au băgat beţe în roate la toată muzica din România, promovând inepţia aia ceauşistă de la „Cântarea României.” Normal că sunt nostalgic după tinereţea mea, după oamenii de calitate pe care i-am cunoscut şi pe care i-am apreciat şi pe care mi-i i-am apropiat. Dar când îmi amintesc de unele „lepre de oameni“ ale acelor vremuri, nostalgia îmi trece… Da, mi-e dor de sunetul acelei orgi Hammond…

 

– Împreună am avut un prieten comun, Ioan Livius Gornic, om de mare valoare, care s-a stins de tânăr… Poţi rosti câteva vorbe despre el, despre memoria lui?

– Într-o singură frază, Ioan Livius GORNIC a fost un mare om de cultură care a pus bazele culturii arădene în vremuri grele!

 

– Ştiu că l-ai apreciat foarte mult ca om, ca mare şi fin consumator de act cultural.

– Păcat că s-a stins atât de devreme. În memoria lui, ca un omagiu adus existenţei sale, chiar am compus o lucrare muzicală, „Cântec pentru prieteni“ lucrare orchestrată tot de mine, cântec pe versurile sale şi interpretată de câţiva prieteni de-ai lui. Toate instrumentele le fac eu, iar vocile sunt făcute de: Giorgio Leonardo, Claudia Iuga, Daniel Julean şi, cu permisiunea ta, Virgil Iuga. Dar mi se pare că şi tu i-ai dedicat nişte versuri… Eraţi prieteni foarte buni, nedespărţiţi ca Stan şi Bran…

 

– Da, i-am dedicat nişte versuri în cartea mea, „Pur şi simplu“, versuri pe care ulterior cantautorul folk Daniel Julean le-a extras şi a compus pe ele un frumos cântec, „Amintiri târzii“.

– Ioan Livius Gornic, care a fost  mulţi ani directorul Clubului Tineretului Arad, a ştiut să adune în jurul său oameni de valoare, oameni cu care se puteau face şi lucruri miştoace, strecurându-ne printre dogmele rigide ale comuniştilor…

 

– Virgil Iuga, ai la dispoziţie două fraze ca să vorbeşti despre crezul tău în arta sunetului…

– Muzica nu va pieri niciodată, în mod sigur! Vin, însă, momente grele, dar muzică adevărată şi de valoare va exista întotdeauna!!!

Speranţa întotdeauna moare ultima!!!