Dialoguri Deschise cu scriitorul Cornel Marandiuc:

„Literatura-document… Îţi pui inima pe masă, la îndemână, şi scrii adevărul… nu cazi în poveşti, nici în romanţare“

Cornel Marandiuc generic

– Cornel Marandiuc, eşti „unul dintre cei mai mari scriitori pe care-i are Aradul“, după cum spune criticul Dan Lăzărescu. Debutul tău editorial a avut loc în anul 1977, cu un roman de factură poliţistă, urmându-i câteva cărţi cu subiecte din aviaţie, cărţi apreciate la vremea lor atât de critică cât, mai ales, de cititori.

– Catalogarea „în mărime“ a scriitorului este relativă, uneori fiind fie ea o plusare, fie o scădere a valorii scrisului tău, depinde de cine laudă ori amendează, imparţialitatea şi priceperea trebuind a fi crezul fie fiind al criticului „profesionist“, fie al unor inşi ce seara se culcă doar scriitoraşi însă dimineaţa se trezesc convinşi a fi şi porniţi critici valoroşi. Şi mai e ceva – nu numai „cine“, ci şi „de ce“ te laudă, ori dimpotrivă, îţi depreciază scrisul şi trădându-şi angajarea critic depreciază, atacă Omul autor, persoana ca atare (de ce?… el doar ştie!). Dar, aşa cum dintotdeauna ştim, scrierea poate fi şi rămâne doar un atentat la nevinovata hârtie, sau o valoare, un ceva trebuitor şi folositor oamenilor şi astfel cartea împlinită te ridică şi pe tine, autorul. Şi apoi, Publicul cititor, cândva existent, cu bun simţ şi suficientă pricepere.

Dar să revenim: da, dincolo de anterioare publicări în presa literară şi antologii colective locale, debutul cu romanul „Trandafiri pentru Contesă“, 1977, o carte acceptată  ca „poliţistă“, carte ce a lăsat loc în pagini reală literatură, pruncie şi iubire. Unii au înţeles corect, condiţionarea, şi au apreciat-o.

– Spune-mi, în copilăria ta, ce anume ţi-ai dorit să ajungi când vei fi ajuns mare? Cumva aviator, ca toată lumea candidă? Judecând după temele tratate de tine în cărţile publicate aş putea deduce că te obsedează zborul. Sau căderea? Ce crezi că e mai important în Legenda lui Icar: dorinţa de zbor, sau drama căderii lui, a prăbuşirii?

– Ce am dorit în pruncie, a ajunge? Obsesia zborului?  Şi între dorinţa, chiar efectuarea de zbor şi prăbuşirea lui Icar… ce ar fi mai important? Cred că amândouă. Sunt două capete, extremităţile unui întreg, omenesc – Naşterea şi Moartea. Altfel cum ai putea înţelege existenţa Omului şi procesul vieţuirii? Care este capătul cel mai important? Da, este interesantă întrebarea dar, formulând-o, practic îţi şi răspunzi!

– În romanele tale de început, „Trandafiri pentru contesă“, „Inimi  cât să cuprindă cerul patriei“ dar şi în cele mai recente, „Şi aterizăm cuminţi cu soarele în faţă“, „Neştiutele aripi ale câmpiei“, în romanele tale, deci, se presupune o largă documentare la obiect, o bună cunoaştere a fenomenului de spionaj, domeniului aviatic şi cel istoric, criticii asemuindu-te cu mari scriitori precum Wilkie Collins (autorul preromanelor poliţiste) sau cu Walter Lord, autorul unei cărţi despre vaporul Titanic.

Ce crezi, Cornel Marandiuc, despre literatura-reportaj sau despre literatura-document: mai sunt ele receptate în ziua de azi,  mai atrag ele cititori?

Cornel Marandiuc îngropat I-Spui literatura-reportaj sau literatura-document, dacă sunt receptate încă, atrăgând cititorii? Eu aş adăuga încă o variantă şi modalitate – literatura, scrierea de reconstituire. Evident, trebuie să ai informaţii, dovezi, mărturii, iconografie inspiratoare şi doveditoare. Apoi faci şmecheria: spre deosebire de istoricul exact, strict încadrat, obligat, calculat, rece, distant, răscoleşti în lada cu „Acei“ şi faptele lor, îi aşezi alături de tine, îţi pui şi inima pe masă, la îndemână, şi scrii… nu cazi nici în poveşti, nici în romanţare, scrii adevărul, dar mai cald, mai „omeneşte“, de fapt oamenii aceia, eroii cărţii, scriu prin tine iar tu deseori schimbi locul cu ei, participi, zbori, lupţi, iubeşti, mori, arzi pe cer, te bucuri sau plângi plângându-ţi camarazii pierduţi… Voi aminti două din astfel de cărţi: „Inimi cât să cuprindă cerul patriei“ (Cluj-Dacia-1985), despre piloţii de vânătoare români, despre luptele lor, viaţa, biruinţa ori moartea… cu precădere luptele cu americanii, peste România, din primăvara/vara 1944. O carte ce a dărâmat un zid al ascunderii şi mistificării, un zid din beton, tot atât de puternic şi ucigător ca „Zidul Berlinului“. Numai căutarea celor implicaţi şi a dovedirilor a durat 8 ani. Şi s-a putut, dar foarte greu: refuzată de către patru edituri, rescrisă de patru ori, înjumătăţită… dar biruitoare! Acum, de 25 de ani o găsiţi indicată de autorii (tematici) români şi chiar la unii americani. Dar a doua n-a mai „mers“! Abia în anul 2000 a putut fi tipărită… era prea justiţionară şi conţinea prea mult „Front EST“.

– În noiembrie 2002 apărea primul număr al revistei lunare „ORIZONT AVIATIC“ revistă fondată de tine. Ce s-a vrut cu această revistă, care este situaţia ei în prezent?

– Revista „ORIZONT AVIATIC“  a fost distribuită gratuit în întreaga ţară şi şi trimisă în SUA, Canada, Franţa, Suedia şi Italia. Am vândut tot ce am putut vinde „din casă“, am cerşit „unde am văzut cu ochii“! Erau întâile publicaţii de aeronautică din ţară, după 1989 (în ultima perioadă „N.C.“)  nu mai aveam aşa ceva… radioamatorismul şi aviaţia au fost cele mai păzite „treburi“, una te ajuta să comunici cu „duşmanul“ cealaltă să „fugi“ din ţară… deci nu era cazul să ştii prea mult despre aceste domenii, preocupări!). Desigur,  fiind în Aradul postdecembrist şi deşi depuneam pe pultul librăriilor „Corina“ şi „Slavici“ în fiecare lună o „porţie“ din tiraj (cei local aeronautic implicaţi – Aeroportul, Centrul Control Aerian, Şcoala de Zbor şi Paraşutism… primeau de asemenea), deci prezenţa revistei era cunoscută, dar în acest lung timp nici un ziar local nu a comentat sau măcar anunţat asupra acestei prezenţe: uite, ce face Aradul! Iar scriitorii (filiala U.S.R.), cu revista lor cu tot în loc să se laude – „unul dintre ai noştri, deci NOI, cei aici aflaţi uite ce facem, umplem ţara, şi nu numai, cu o publicaţie aeronautică ce, spre deosebire de altele, vorbeşte despre omul zburător şi mai puţin de maşinăria zburătoare…  cu aceasta am răspuns la această întrebare, fără a omite: literatura-reportaj nu va dispărea şi dacă este bine scrisă va fi aşteptată, primită şi înţeleasă.

Ce face „ORIZONT AVIATIC“, acum? Stă hangarat. Aşteaptă. Ce?  Susţinere financiară.

 Cornel Marandiuc, te consideri un patriot? Este cumva cuvântul patriotism un cuvânt peiorativ, de dispreţuit? De ce crezi că fuge lumea de acest cuvânt?

Cornel Marandiuc decupat– Dacă sunt patriot? Că este un cuvânt peiorativ, de dispreţuit şi de ce fuge lumea de acest cuvânt?… De ce să cred, frate Petre? Lumea este sătulă şi fuge (dacă mai poate) de minciună, dispreţul cinic, indiferenţa obraznică, ironia prin care sunt priviţi şi trataţi, fuge de falsul şi hoţia generalizată, neputinţa în faţa sărăciei şi stării de boală, de imoralitatea nu numai a adulţilor ci şi deja a copiilor, fuge de injustiţie şi de superdimensionaţii, superhrăniţii şi bine răsplătiţii, cei ce în loc să strângă şi să anihileze atâta spurcăciune de derbedei, hoţi, criminali, bătăuşi, violatori, drogaţi… oricând mai repede s-ar repezi cu bastoanele şi bocancii aceia înalţi şi grei spre vârstnicii ce ies în stradă să-şi strige umilinţa şi suferinţa şi nedreptăţirea… În care parte sunt patrioţii? Cine este patriot? Cel care scrie, scotocind ani şi ani despre cei ce cu adevărat au fost patrioţi prin crez şi faptă, nu prin spuneri demagogice (!…), sau cel care merge la Barcelona pe banii tăi şi ai mei şi ai… ca să se ocoşească acolo cu o poezie pe care nici tu nici eu, nici alţii cu oarecâtă pricepere şi bun simţ, nu ar tipări-o nici în glumă măcar! Apoi revii şi te hlizeşti din paginile celui-celui mai-mai ziar al urbei? De ce nu te-ai dus la Roşia Montană, de ce nu te duci să-ţi strigi superbele poezii acolo unde se taie cu păsuire şi ferocitate pădurile ţării tale?! Ce înseamnă astăzi să fii patriot? Eu ştiu, cred şi afirm că patriotismul este înaintea şi mai mult decât cuvântul acesta, spunerea lui, şi aflatul de după el. Petre Don, oamenii sunt prea descurajaţi, săraci, bolnavi, vulnerabili, de pe-acum îngroziţi cum vor plăti gazul, încălzirea, celelalte peste iarnă, nu vor să le vorbeşti despre patriotism. Ştii de ce? Tocmai că au în sufletele lor, în secretizarea lor şi oboseala lor, au patriotism authentic, dar le e şi teamă de el şi ruşine… Aici am ajuns!

– Ce părere ai despre invazia fără de control a presei şi cărţilor electronice? Vor dispărea revistele şi cărţile din hârtie?

– Pe de o parte, pentru români, acum, cartea este scumpă, uneori absolut inaccesibilă. De asta este, tot mai furios asaltul „electronic“. Şi totuşi, cărţile şi presa scrisă pe hârtie nu vor dispărea. O să treacă şi nebunia asta (cu avantajele ei, parţiale)! Cartea şi ziarul vor supravieţui, vor reveni în forţă, sigur!

– De când ne cunoaştem- de câteva decenii bune-am remarcat la tine că eşti un personaj discret, retras, foarte rar întâmplându-se să te vadă lumea literară într-o cafenea, la o întâlnire culturală publică, la vreo şedinţă de cenaclu.

Crezi în necesitatea prieteniei literare, a boemei, a relaţiilor amicale între oamenii literaturii? Sau scriitorul trebuie să se izoleze în interiorul unui înveliş protector?

-Nu, nu este vorba de izolare în ce mă priveşte. Faptul că sunt izolat (şi nu numai eu) este cu totul altceva. Am trăit, lucrat în aviaţie, destul. Acolo chiar că este camaraderie… altfel nu se poate! Nu-ţi aminteşti cum stăteam la „Tineretului“ (după cenaclu), la o cafea (era şi un coniac ieftin şi bun!), la taclale şi bârfe, glume dar şi discuţii serioase, „literare“ – era atmosferă de cenaclu. O normalitate simţită. Ne adunam scriitori, actori, pictori, mai pica câte un doctor, o vivandieră… bineînţeles erau şi cei ce ne „studiau“… ştiam dar ni se „fâlfâia“ (sau bravam). Eram, Petre, bine intenţionaţi, încrezători, buni, la inimă, chiar dacă pare ciudat ce spun. Era emulativ, folositor… astăzi? Invidie, duşmănie, superficialitate, săpătură, egoism, aranjamente… de fapt mediul, colectivitatea aceasta a devenit  o afacere, un aranjament, e vorba şi de bani, relaţii, sex, „alegeri“ (cu sforăria lor) – ne-am politizat sau am luat modelul. Acel cenaclu unde ne-am fasonat şi maturizat şi noi printr-un grup de prozatori şi unul de poeţi valoroşi au adus faimă şi laudă Aradului, prin calitatea scriiturii de aici, a adus atenţie şi recunoaştere în plan naţional. Aici s-au format scriitori ce în Capitală sau alte oraşe mari, universitare s-au afirmat deplin. Un mic exemplu: fătuţele alea, moaţele, timide eleve la „Pedagogic“, sfioase cu poezioarele lor în Cenaclul nostru, „Lucian Blaga“… Carolina Ilica şi Lavinia Betea. Sunt personalităţi, astăzi. Când trec prin Arad toţi îşi scot pălăria! Dar de ce nu-s întrebate CUM de au ajuns ele ce au ajuns? Unde şi-au făcut ucenicia? Şi ce s-a întâmplat, cum a dispărut acel celebru Cenaclu literar? Când, cine şi de ce l-a desfiinţat brutal?

– Ce personalităţi literare româneşti contemporane se lipesc – ca timbrul de scrisoare – de sufletul tău?

romantica 1– Deocamdată mă abţin să răspund la această întrebare. Nu că nu s-ar putea,  şi deşi am „simpatii“, mai amân totuşi.

– Ţi-ar plăcea să conduci un avion?

-Da. Mi-ar plăcea să repilotez un avion. Fiind venită vorba iar eu am sărit la o întrebare: când eram prunc nu doream să zbor, să pilotez, ci să construiesc avioane. Primul (şi ultimul!) l-am făcut la cinci ani şi jumătate, era în vara lui 1942. Este şi o fotografie, datată, ce ne înfăţişează. Asta a fost la hodaia noastră din Pusta Aradului; de acolo, după Bacalaureatul la „Moise Nicoară“ (1954) am ajuns la „Mecanică“ (Timişoara), tocmai spre a ajunge să construiesc avioane.

– Ai vreo carte în lucru (în hangar), gata să-şi ia zborul către cititori?

-Anul trecut (2014) mi s-au tipărit trei cărţi, proză, toate pentru mine (şi pentru alţii, pare-se dovedit) iar în acest an, recent, au mai „ieşit“ două cărţi cu poezii. Da, sper ca în anul viitor voi avea o carte de proză şi două cu poezii.