Nicolae Iorga – călător prin Arad

Iorga

În anul 1906, marele istoric Nicolae Iorga a vizitat oraşul nostru. Evident, şi-a publicat însemnările despre această vizită în cunoscuta-i lucrare „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”, lucrare extrem de importantă în ceea ce priveşte efortul său de a înfăţişa starea naţiunii române în integralitatea spaţiului său etnic, făcând abstracţie de graniţele vremelnic impuse. Istoricul călătoreşte  la Arad cu trenul, venind dinspre Beiuş şi, după ce apreciază lupta politică şi culturală a românilor din Arad („suntem pe un teren solid al luptelor pentru afirmarea naţionalităţii noastre”), descrie primul său contact cu oraşul de pe Mureş : „Lunga stradă care începe de la gară, e cu desăvârşire măreaţă, vrednică de orice capitală modernă, asemenea cu o bucată din Ringul vienez. Două alei despărţite printr-un spaţiu lat poartă numai clădiri de mâna întâi, între care statul a sămănat palate impunătoare ; văd şi o biserică a cărei faţadă e ocupată de stâlpi uriaşi. Astfel se ajunge într-o piaţă, şi de aici oraşul se răsfiră în strădiţe modeste, dar foarte curate. Una cuprinde o bisericuţă românească, veche, joasă şi cu turnuleţul de lemn. Lângă dânsa intru în otelul Vass, unde mi se spune că se adună românii, dar aflu deocamdată numai tipuri de cetitori de provincie ai foilor ungureşti. A doua zi, înţeleg în sfârşit ce e acest măreţ Arad. Strada pe  care am venit de la gară e „bulevardul”, care cuprinde Primăria, biserica romano-catolică, cele mai mari oteluri şi câteva însemnate clădiri de negoţ. Ziua, el se arată ceva mai puţin strălucitor, dar impune totuşi foarte mult, atât prin frumuseţa zidurilor, cât şi, mai cu samă, prin lărgimea lui deosebită. Cei care au pus la cale şi au supravegheat alcătuirea acestei mari artere de viaţă, au fost fără îndoială nişte oameni cuminţi. Dar măreţia se mântuie aici : abia se mai desfac din „bulevard” câteva străzi cu case înalte, nouă, ţinute foarte curat. Încolo se înfundă numai vechile uliţi smerite ale târguşorului murăşean de odinioară. Apoi, în fund, prăvălioare mărunte duc până la podul cel lung, de lemn înnegrit, care se desfăşoară bătrâneşte deasupra Murăşului. Aşa fiind, Aradul samănă cu un mahalagiu curăţel, care şi-a pus pe cap şapca de mare ţinută a unui general. Îi faci o mare îndatorire, o mulţămire deosebită dacă i te uiţi numai în cap.”

Pentru cititorul de astăzi, poate că descrierea lui Iorga pare un pic prea exigentă, mai ales atunci când se referă la „mahalalele” Aradului. Totuşi, nu trebuie să uităm că marele nostru istoric este la fel de exigent şi atunci când scrie despre Oradea sau despre Timişoara, iar – prin comparaţie – Aradul i se pare cu mult înaintea celor două oraşe vecine. Atât din punct de vedere edilitar, cât mai ales în ceea ce priveşte prezenţa românilor în viaţa publică : „Românii sunt foarte tari în Arad, unde au un episcop ortodox, pe smeritul călugăr Ignatie Papp, un seminariu bun, o excelentă preparandie, revista Biserica şi Şcoala şi foaia politică Tribuna. Ei sunt bine reprezentaţi în adunarea comitatului, unde se vorbeşte slobod româneşte, şi tocmai zilele acestea ai noştri au spus adevăruri crude partidelor ungureşti care se luptă şi aici aprig în jurul programului desfăşurat de coaliţie.”