Graham Hill – Mr. Monaco

Puțini au avut priză la publicul larg precum acest mustăcios carismatic, cu un șarm aparte, ce amintea de starurile de cinema din anii ’20. Un adevărat Errol Flynn al Formulei 1 și al motorsportului în general, Norman Graham Hill este unul dintre cei mai mari exponenți ai anilor ’60. ( The Swinging Sixties )

Povestea sa ar fi total atipică în zilele noastre. Născut la 15 februarie 1929, în Marea Britanie, tânărul Graham era departe de a fi campionul ce urma să devină peste ani. În adolescență, practică canotajul, sport care îi va marca și cariera ulterioară din motorsport, datorită dungilor albe de pe cască, care erau pe emblema clubului său de canotaj. Tot în această perioadă a vieții avea să o cunoască pe viitoarea lui soție, Betty.

Un anunț local avea să-i schimbe destinul tânărului Graham, cel care își obținuse permisul auto la 24 de ani, după grele încercări. Patru tururi de pista la volanul unui monopost de formulă inferioară au trezit setea lăuntrică pentru motorsport și pentru curse.

Inițial, se va angaja mecanic la Lotus, sub tutela unui anume Colin Chapman, cel care avea să-i asigure ulterior și debutul în campionatul mondial de Formula 1. Primul stint alături de Lotus a fost un dezastru, Hill nereușind să-și facă cunoscut talentul în ochii publicului larg. Această lipsă cronică de rezultate coroborată cu oferta substanțială de a concura alături de BRM, l-au determinat pe Graham Hill să aleagă o schimbare în cariera sa.

Din nefericire, începuturile alături de noua sa formație nu au fost cu mult mai diferite față de perioada Lotus, dar voința de fier a pilotului britanic dublată de o determinare ieșită din comun a condus încet, dar sigur spre primul titlu mondial obținut în 1962.

Acest sezon a reprezentat descătușarea pentru Graham. Patru victorii coroborate cu un abandon tehnic în ultima rundă din partea rivalului direct, Jimmy Clark, au întors sorții în favoarea lui Hill, devenind astfel, cel de-al doilea campion britanic din Formula 1, după Mike Hawthorn, la bordul unui Ferrari, în 1958.

1962 avea să reprezinte apogeul perioadei sale alături de BRM. Din nefericire pentru el, a fost contemporan cu probabil cel mai mare pilot din istoria motorsportului, Jimmy Clark. Acesta din urma a cucerit fără prea multe emoții titlurile din 1963 și 1965, iar dacă fragilitatea legendară a monoposturilor Lotus nu ar fi interferat, acesta ar fi fost campion și în 1964.

Ultimul an alături de BRM, 1966, avea să fie unul plin de frustrare și rezultate foarte slabe pentru campionului sezonului 1962. Evenimentul cel mai notabil, dar și cel mai dramatic pentru Hill a fost abandonul din Belgia, atunci când a sărit în ajutorul coechipierului său, Jackie Stewart. Acest accident al scoțianului are o însemnătate aparte, deoarece a semnificat începutul tiradei lui pentru introducerea măsurilor de siguranță pe circuitele Marelui Circ.

Totuși, punctul culminant al anului 1966 a reprezentat cursa Indy 500. Sub auspicii încă incerte și în zilele noastre, Graham Hill a câștigat prestigioasa competiție americană în fața lui Jimmy Clark, devenind cel de-al doilea pilot britanic câștigător al „invaziei” din anii 60 pe ovalul american, după ce, în anul precedent, Clark se impusese fără drept de apel.

Revenirea la Lotus părea să anunțe un 1967 total diferit pentru Graham, cel care părea ca retras după un modest sezon 1966. De această dată, coechipier avea să-i fie nimeni altul decât Jimmy Clark. Revoluționarul monopost Lotus 49 și-a făcut debutul pe traseul de la Zandvoort, cu ocazia grand prix-ului olandez, iar impactul a fost imediat, Clark și Hill dominând autoritar concurența. Din nefericire pentru el, primul sezon din cel de-al doilea stint la Lotus, l-a regăsit pe Hill mult în urma coechipierului său mult mai talentat.

Debutul sezonului 1968 avea să aducă la suprafață dominația totală a echipei Lotus. În prima etapă, ecartul față de concurență a fost mai mult decât evident, Clark impunându-se, cu Hill pe locul secund, în timp ce Jochen Rindt, în al său Brabham, a completat podiumul etapei sud-africane. Din nefericire, sezonul a fost umbrit de moartea marelui Jim Clark, într-o etapă minoră de Formula 2, desfășurată în aprilie 1968, pe circuitul Hockenheim, din Germania.

Văzut acum ca lider incontestabil al echipei, Graham a punctat imediat cu o victorie nesperată în Marele Premiu al Spaniei, dublată de un al patrulea succes pe circuitul său preferat din principatul monegasc. În acest punct al sezonului, obținerea titlului mondial părea o misiune facilă pentru experimentatul pilot Lotus, dar scoțianul Jackie Stewart, pilotul echipei Matra nu a cedat așa ușor și a consemnat o revenire spectaculoasă în a doua jumătate a sezonului, nereușind însă să-și consemneze numele pe cununa cu lauri la finele campionatului.

Graham Hill a devenit campion la finele lui ’68, dar locul său de pilot fruntaș în cadrul echipei Lotus, urma să fie amenințat de rapidul și energicul austriac Jochen Rindt, proaspăt semnat de la Brabham. Debutul sezonului 1969 avea să marcheze pentru Hill, ultima sa victorie din prodigioasa carieră din Formula 1.

După succesele din 1963, 1964, 1965 și 1968, victoria monegască avea să-i revină din nou mustăciosului de la Lotus, stabilind un record pe traseul din Principat, ce avea să fie doborât doar de Ayrton Senna. Restul sezonului a fost unul blazat, bătrânul Graham, aflându-se de cele mai multe în umbra lui Rindt, coechipierul său fiind mult superior în termeni de viteză pură.

Acesta din urmă a uluit specialiștii prin victoria americană de la finalul sezonului, prima din carieră, determinându-l pe decanul jurnaliștilor de specialitate, Denis Jenkinson, să-și radă barba sa trademark. Pentru Graham, 1969 s-a încheiat în cel mai cumplit mod cu putință, cu o accidentare zdravănă în timpul etapei din Statele Unite.

Rămas fără monopost după ce Colin Chapman l-a pus pe liber, cariera lui Graham Hill părea încheiată. La 40 de ani, extrovertitul pilot britanic putea să-și pună casca în cui și să se retragă. Din nefericire pentru el, a ales să continue, dar nu a mai fost niciodată același pilot de dinainte de accidentul de la Watkins Glenn, schimbându-și aproape anual echipele, până când s-a decis să-și formeze propria echipă, după chipul și asemănarea sa.

Această decizie s-a dovedit a fi total neinspirată, chiar dacă piloți de mare perspectivă, precum Stommelen, Brise sau Alan Jones și-au făcut ucenicia în echipa sa. Ieșirea din marea scenă a Formulei 1 avea să fie dramatic și totodată rușinoasă pentru Hill, mai ales că s-a întâmplat ca urmare a nerealizării unui timp calificabil pentru cursa de la Monaco, acolo unde a triumfat de cinci ori în trecut.

Totuși, în ultimii ani ai carierei, Graham Hill a reușit să scrie pagini de istorie prin victoria din cursa de anduranță 24 de ore de la Le Mans, din 1972, acolo unde a făcut echipă cu francezul Henri Pescarolo. Ca urmare al acestui success, britanicul a devenit primul și momentan singurul pilot câștigător al triplei coronae a motorsportului, formată din victorie la Monaco sau titlul în Formula 1, victorie la Indy 500 și victorie în cursa de 24 de ore de la Le Mans.

După retragerea oficială din postura de pilot, Graham Hill și-a continuat activitatea în Formula 1 în calitate de team manager al propriei sale echipei. Din nefericire, o toamnă cețoasă de noiembrie din 1975, ni l-a răpit dintre noi pe unul dintre cei mai carismatici piloți ai vremurilor sale. Accidentul de avion a avut consecințe dramatice și asupra familiei sale, care, s-a văzut nevoită să despăgubească familiile celorlalte persoane aflate la bordul avionului pilotat și deținut de Graham Hill. La fix două decenii după acest accident nefericit, fiul său Damon a scris o altă pagină în istoria motorsportului, devenind campion mondial la volanul unui Williams Renault, la finele sezonului 1996. Astfel, Graham și Damon sunt singurul exemplu de tată și fiu campioni mondiali în Formula 1.

Graham Hill nu a fost nici cel mai talentat, nici cel mai rapid pilot al generației sale, dar a marcat decisive prin voința sa de fier și tenacitatea sa caracteristică. Dacă ar fi să atribuim cuvinte de laudă la adresa sa, cu siguranță, Jackie Stewart îl descrie cel mai bine: Graham a fost un pilot al naibii de bun.



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni