Credință și îndoială

de Teofan Mada   
Afirmația fundamentală „cred în Dumnezeu”, deși aparent pare simplă în esențialitatea ei, este o realitate care se deschide spre lumea infinită a comuniunii cu Dumnezeu și cu Taina iconomiei Sale. Actul credinței înseamnă a ne lăsa cuprinși de Adevărul care este Dumnezeu, un Adevăr care este Iubire, Iisus Hristos, care S-a deșertat din cerul Său pentru a Se cufunda în lumea oamenilor, în lumea noastră, pentru a ne învăța „arta de a trăi”, drumul fericirii, știința de a  devenii fii ai lui Dumnezeu (cf. Ef. 1,5; Rom. 8,14).
A crede în Dumnezeu nu înseamnă a crede într-un Dumnezeu abstract, o ipoteză, ci un Dumne­zeu personal, un Dumnezeu care există, care a intrat și este prezent în istorie. Comunicarea credinței trebuie să aibă mereu și mereu o tonalitate de bucurie. Este bucuria pascală, care nu reduce la tăcere sau nu ascunde realitățile durerii, suferinței, dificultății, neînțelegerii, îndoielii și chiar a morții, ci știe să ofere criteriile pentru a interpreta totul în perspectiva nădejdei creștine. Viața evanghelică este tocmai această privire nouă, această capacitate de a vedea orice situație cu ochii lui Dumnezeu. Este important să îi ajutăm pe contemporanii noștri să înțeleagă că, credința nu este o dificultate, ci un izvor de bucurie profundă, care înseamnă a percepe lucra­rea lui Dumnezeu și a recunoaște pre­zența bi­nelui, care nu face zgomot. Suntem chemați să purtăm în inima noastră nădejdea de a redescoperi câtă nespusă bucurie există în credință și de a regăsi entuziasmul comunicării tuturor adevărurile credin­ței. Aceste adevăruri nu sunt un simplu me­saj des­pre Dumnezeu, o informație deosebită des­pre El, ci ele exprimă în schimb evenimentul întâl­nirii lui Dum­nezeu cu oamenii, întâlnire-prezență mântui­toare și eliberatoare, care realizează aspirațiile și dorințele cele mai profunde ale omului. Credința ne face să des­coperim că întâlnirea cu Iisus Hristos valorizează, desăvârșește și înalță ceea ce există cu adevărat, bun și frumos în om. Se întâmplă astfel că, în timp ce Dumnezeu Se revelează și Se lasă cu­noscut, omul ajunge să știe cine este Dumnezeu și, cunoscându-l, se descoperă pe sine însuși, propria origine, propria vocație, măreția și demnitatea vieții umane.
Ce înseamnă astăzi a crede? De fapt, în timpul nostru este necesară o reînnoită educație a  cre­dinței, care să cuprindă desigur o cunoaștere a adevărurilor sale și a evenimentelor mântuirii, dar care, mai ales, să se nască dintr-o adevărată întâlnire cu Dumnezeu în Iisus Hristos, din iubirea față de Hristos, din a pune încrederea în Hristos, așa încât toată viața să fie implicată.
Însă vedem în jurul nostru în fiecare zi că mulți rămân îndoielnici, indiferenți sau refuză să primească această vestire. Încrederea în lucrarea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu să predicăm Evanghelia, să mărturisim curajos bogăției credinței; dar, în afară de posibilitatea unui răspuns pozitiv la darul credinței, există și riscul refuzului Evangheliei, a neprimirii întâlnirii existențiale cu Hristos. Fericitul Augustin punea deja această problemă într-un comentariu al său la parabola semănătorului: „Noi vorbim”, spunea el, „aruncăm sămânța, însămânțăm. Există cei care disprețuiesc, cei care reproșează, cei care își bat joc. Dacă noi ne temem de aceștia, nu mai avem nimic de semănat și în ziua secerișului vom rămâne fără recoltă. De aceea să vină sămânța din pământul bun” (Discursuri despre disciplina creștină, 13, 14: PL 40, 677-678). Așadar refuzul unora nu ne poate descuraja. Ca și creștini suntem mărturie a acestui teren fertil: credința noastră, fie ea și cu limitele noastre, arată că există pământ bun, unde sămânța Cuvântului lui Dumnezeu produce roade îmbelșugate de dreptate, de pace și de iubire, de autentică umanitate, de mântuire. Și toată istoria Bisericii, cu toate problemele ei, demonstrează că există și pământul bun, există sămânța bună și aduce rod.
(va urma)



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni