Credinţa în general şi credinţa specifică

Un ziar american a publicat un articol interesant despre credinţa religioasă surprinsă în dinamica unei relaţii dintre un fiu şi tatăl său. Titlul este captivant: un joc de cuvinte creştine fundamentale, dar care indică o luptă subtilă a minţii şi a sufletului, implicând un fiu (autorul) şi pe tatăl său, aflat în pragul morţii. Flancat de o cruce înaltă şi impunătoare, întinzându-se din partea de sus a paginii până la baza acesteia, titlul îl atrage pe cititor – „Dumnezeu şi tatăl” (Scott Montgomery, St. Petersburg Times, duminică, 17 iunie, 2007, secţiunea pp. 1E, 6E). Articolul reprezintă o descriere antrenantă a unui fiu mai mult sau mai puţin raţionalist, care se confruntă cu tot felul de probleme în „înţelegerea” credinţei şi a unui tată care ducea pur şi simplu o viaţă creştină, fără a vorbi prea mult despre credinţa sa. Pasajul-cheie era următorul: „Atât cât poate să o facă un lucru tăcut, credinţa a ocupat întotdeauna un loc definitoriu în relaţia dintre mine şi tatăl meu. Când venea vorba despre Dumnezeu, eu tânjeam după înţelegere, dacă nu puteam avea dovezi. Tata nu se îndoia niciodată. Religia era centrală în fiinţa tatălui meu, atât de centrală încât aproape că nici nu vorbea despre ea. A crede în Dumnezeu era un lucru elementar în lumea lui, ca şi lumina care se scurge în noapte. Dumnezeu era o idee provocatoare. O întrebare, nu un răspuns.” A fost o experienţă minunată să pătrund în acest dans al ideilor şi al vieţii dintre cei doi oameni, unul posedând o credinţă nemărturisită, dar neclintită, iar fiul său, luptându-se să înţeleagă credinţa şi descoperind că nu poate, până când şi-a dat seama că cre­dinţa este mai mult decât o problemă pe care mintea o poate pricepe: o problemă a inimii. Fiul trăieşte această clarificare atunci când încearcă să înţeleagă cu mintea legătura de iubire pe care o are cu propriul copil. „Cu cât se exprimă mai mult prin cuvinte, prin artă, prin jocuri, cu atât îmi dau seama cât de mult din fiinţa lui nu voi înţelege niciodată. Iar aceasta mă împlineşte nespus de mult. Iubirea mea pentru fiul meu este un fapt profund misterios. Dar îl pot dovedi.” Când tatăl menţionat la început se îmbolnăveşte de o formă fatală de cancer, autorul încearcă să pună pe hârtie ceea ce a învăţat şi îi declară tatălui său, pe moarte: „Acum înţeleg că tu ai avut întotdeauna curajul să intri în legătură cu lumea prin intermediul inimii, iar eu am folosit mereu filtrul ezitant al minţii”. După moartea tatălui, el rezumă: „Prin lecţia oferită în acele luni finale tata nu m-a îndemnat să fiu mai puţin sceptic. El mi-a arătat că scepticismul, adică a pune accentul pe gândire şi nu pe simţire, nu are nimic de a face cu credinţa”. Aşadar, lecţia care ni se transmite prin acest articol este: „Credinţa este simţire; nu gândiţi prea mult pe marginea ei”. O parte din noi empatizează cu autorul, deoarece poate şi noi, în tinereţe ne-am luptat cu pendularea între „înţelegere” şi „credinţă”. Cu cât cugetăm mai mult asupra acestui articol, cu atât înţelegem mai bine lupta descrisă în el, căci am avut şi noi înşine partea. Dar poate am ieşit din ea cu o concluzie personală diferită. Nicio reflecţie scurtă ca cea de mai sus nu ar putea să califice în mod adecvat marile probleme ale credinţei şi raţiunii, ale credinţei şi intelectului şi ale relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu, dar totuşi, aş emite şi eu câteva observaţii. Meditând asupra acestei confesiuni mi-am dat seama că ea ar putea servi multora dintre noi ca punct de plecare într-o călătorie spirituală ce va deveni mai fertilă, mai deplină şi mai completă în anii care vor veni. Deoarece, vedeţi dumneavoastră, „credinţa în general” nu poate fi un ghid potrivit pentru viaţă. Credinţa trebuie să fie specifică.
Mai întâi de toate, este o mare greşeală să ne separăm minţile şi inimile. Întreaga făptură umană este creată, după cum ne învaţă Biblia, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fa­cerea 1:26-27). Aceasta înseamnă că întreaga fiinţă omenească – fiecare dintre noi, tu şi eu, oricine – este o realitate complexă. A ne lăsa la o parte raţiunea atunci când avem de a face cu cele mai importante aspecte ale existenţei noastre înseamnă a ne reduce fiinţa la dimensiunea mereu schimbătoare a emoţiilor şi a sentimentelor, plină de amăgiri şi fantezii.
Va urma

Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni