Tulburări domestice – Culturi opoziţionale în Europa

(continuare)

Cultura familiei tradiţionale se află în prezent în competiţie acerbă cu o cultură foarte diferită. Diferenţa definitorie dintre cele două este înţelegerea asupra sexualităţii pe care o adoptă fiecare. Familia tradiţională a civilizaţiei răsăritene şi occidentale este bazată pe monogamia pe viaţă. Cultura care o concurează este „poliamoroasă”, ceea ce înseamnă în mod curent o poligamie în serie, dar din ce în ce mai polimorfică în diferitele sale expresii sexuale. Sper că există o eleganţă în simpla distincţie dintre idealurile care diferenţiază cele două culturi: monogamia şi poligamia polimorfă în serie, sau „poliamor”, pe scurt. Între aceste două culturi se află statul social şi birocraţia sa operaţională. În general, cultura „poliamorului” adoptă birocraţia comportamentală, în timp ce cultura monogamiei este în contradicţie crescândă cu ea. Este un fapt de înţeles şi imposibil de evitat, dacă examinăm diferenţele dintre cele două culturi.

Cultura monogamiei şi cultura „poliamorului” diferă profund în premizele lor despre modul în care funcţionează societatea. Iată câteva dintre aceste diferenţe:

 

  • În cultura monogamiei, toate vieţile omeneşti sunt sfinte şi protejate, inclusiv cele ale fiinţelor nenăscute, handicapate sau în vârstă. În cultura „poliamorului”, cam o treime dintre copiii nenăscuţi sunt avortaţi, iar handicapaţii şi vârstnicii nu sunt bineveniţi şi sunt din ce în ce mai vulnerabili la un „sfârşit” prematur.
  • Cultura monogamiei este construită în jurul familiei naturale, tradiţionale. În cultura „poliamorului”, familia naturală, tradiţională este doar o opţiune din multe şi este adesea considerată o pacoste din cauză că îşi atribuie un caracter diferit şi o eficacitate superioară.
  • În cultura monogamiei, bărbaţii sunt ancoraţi în familiile lor şi legaţi de copii şi de soţii prin fixarea liberă şi intenţionată a sexualităţii lor. În cultura „poliamorului”, care venerează libertatea sau trivialitatea sexuală, nu se aşteaptă o astfel de limitare din partea bărbaţilor (sau a femeilor), şi nici încercarea de a încuraja o astfel de limitare nu este acceptabilă, căci ar reprezenta antiteza principalului proiect al poliamorului: sexualitatea polimorfă după bunul plac.
  • Cultura „poliamorului”, contrar aserţiunilor feminiştilor radicali, promovează în mod agresiv tipul de bărbat pe care îl critică cel mai mult: bărbatul care hărţuieşte din punct de vedere sexual şi fizic, care abuzează şi care abandonează. Aceste disfuncţii şi altele înrudite cu ele sunt costul firesc al proiectului definitoriu al culturii „poliamorului”; ele justifică şi necesită mai multe plase de siguranţă.
  • În cultura monogamiei, bărbaţii nu numai că sunt ancoraţi, ci li se cere să fie astfel. În cultura „poliamorului”, femeile sunt ancorele, în vreme ce bărbaţii pot pluti în derivă (sau pot fi abandonaţi pentru a pluti în derivă) după cum doresc, ceea ce ei şi fac, în număr foarte mare.
  • În cultura monogamiei, rolurile de gen sunt mai diferenţiate: femeile îşi dedică mai adesea timpul sarcinilor legate de rolul de mamă, iar bărbaţii pot fi singura sau principala sursă de venit a familiei. Cultura „poliamorului” este mult mai androgină, ţelul său principal fiind egalitatea rezultatelor pentru bărbaţi şi femei la locul de muncă şi acasă.
  • În populaţiile care le corespund, cultura monogamiei este fertilă şi în expansiune, în timp ce cultura „poliamorului” este sterilă şi se contractă.
  •           Cultura monogamiei poate fi întreţinută de societate cu costuri reduse, în vreme ce cultura „poliamorului” este foarte scumpă.

Teofan Mada



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni