Intolerabila toleranţă

Printre multele lăstare care mi-au fost sădite-n suflet şi-n minte din cea mai fragedă pruncie şi care s-au înrădăcinat într-atît încît nici o furtună şi nici un uragan nu le mai pot smulge, bunul simţ se află la loc de cinste. Mi l-au sădit cu migală şi mi l-au udat cu palma, cu pumnul şi cu parul, părinţii mei (sărut mîna, mama, şi la mulţi ani, sărut mîna şi fie-ţi eternitatea frumoasă ca un cîntec, tata!), bunicii mei (îmi plec genunchii înaintea memoriilor lor, le sărut în amintiri obrajii zbîrciţi de mulţii ani trăiţi şi de greaua înţelepciune adunată zi de zi), de rubedeniile cele multe cît trei sferturi de judeţ, de vecinii cei drepţi şi-adeseori neiertători pe bună dreptate şi de dascălii care-au trudit din greu să scoată om din mica haimana care-am fost.
Solida scară de valori potrivit căreia judecam şi-n funcţie de care mă pozi­ţionam, o scară de valori în care conceptele de bine şi de bun s-au contrapus încontinuu şi fără excepţie celui de rău iar cale de mijloc nu exista, a-nceput să se clatine ameninţător după dezmăţul bles­temat din decembrie 1989. Atunci, odată cu toate ticăloşiile şi porcăriile de care nici măcar n-auzisem, ni s-a-ndesat pe gît şi sintagma toleranţă, sintagmă nobilă în sine dar contorsionată în aşa manieră încît răul să ni se pară bine iar despre bine nici să nu ne mai aducem aminte. Aşa au început să scoată capul la iveală toţi ticăloşii patriei şi să propovăduiască evanghelia toleranţei din toate poziţiile şi spre toate punctele cardinale. „Să fim toleranţi cu cei de altă etnie, fiindcă şi ei sînt oameni ca noi şi nimic nu ne deosebeşte!”. „Fiţi toleranţi cu cei bogaţi, fiindcă ei crează bunăstare pentru toţi!”. „Fiţi tole­ranţi cu ţiganii, fiindcă şi ei îs rromi, şi ei au suflete, şi ei sînt copii ai lui Dumnezeu!”.
Aşa am ajuns să tolerăm orice: tolerăm proştii – ba chiar le spunem domnule sau doamnă – că dacă nu-i tolerezi te faci culpabil de dispreţ faţă de persoană, tolerăm hoţii care-au furat de-au stins dar i-a achitat justiţia – deci nu mai sînt hoţi ci primari, parlamentari, miniştri sau investitori strategici, tolerăm popi pentru care focurile iadului n-ar fi caznă ci premiu, tolerăm mincinoşi care-ngheaţă apele-n luna lui Cuptor… În final tolerăm cu resemnare orice ca să supravieţuim cu ruşine oricum.
Mai nou, se dă un asalt concentrat şi de-o intensitate devastatoare la fundamentele sintagmei familie. Asaltul e dat de pidosnicii patriei şi-ai planetei, sprijiniţi aprig, interesat sau nu, de inşi pentru care între normalitate şi anormalitate nu mai e nici o diferenţă (întrucît şi cele două concepte sînt puse-n discuţie şi li se coace coacerea pe rug). Pidosnicii vor neapărat recunoaşterea dreptului lor de-a se-nsura şi mărita între ei şi de-a fi recunoscute aşa-zisele familii rezultate din aceste uniuni contra naturii. Rezonul doleanţei lor acute şi-al eforturilor lor sisifice îşi află originile-n drepturile omului – alt concept frumos, dar strîns de gît şi contorsionat mişeleşte întru folosul celor care n-ar trebui să aibe nici un drept al omului.
Aşadar poponarii şi poponăriţele-şi cer dreptul de-a întemeia familii unii cu alţii, spre fericirea lor. Din cîte ştiu eu însă, familia are măcar un rost bine ştiut încă de la întemeierea lumii: acela de-a duce specia mai departe prin naştere de prunci – fii şi fiice, care nu răsar nicicum din împerecherea dintre doi masculi sau două femele. Desigur că sînt şi familii normale în care nu se nasc copii, dar acolo-i vorba fie de opţiune  – în cazul în care şi masculul şi femela sînt fertili dar nu vor copii (iar statul şi societatea n-au dreptul de-a impune o maternitate), fie de neputinţă – cazul infertilităţii femeii sau a bărbatului, sau caz de impotenţă.
În cazul meu strict personal, am adus pe lume un copil (mi-am dorit cinşpe, dar n-a fost să fie). Îmi este imposibil să cred c-aş fi avut un copil cu un alt bărbat, că nu mi-l pot imagina pe partener (mi-e deja greaţă!), gravid.
Totuşi, ni se cere deschis şi fără ocolişuri  să fim toleranţi. Eu vreau să fiu şi să rămîn om – tolerant cu tot ce se înscrie-n firescul naturii şi intolerant cu tot ce-nseamnă dezechilibru, dezaxare, deraiere. Sînt tolerant, dar constat că uneori, prea adeseori, în foarte multe situaţii, toleranţa-i soră bună cu prostia, deci este intolerabilă.
Cred cu tărie-n toleranţă, dar cînd mi se cere să tolerez intolerabilul devin intolerant la culme, pun mîna pe verb şi dau cu paru’ de crăp ţeste, nu alta! Cam aşa-i şi cu măgăria asta căreia i se spune familie monosexuală: devin intolerant atunci cînd ei îşi cer dreptul de-a se-nsura şi mărita-n felul lor, deci îmi cer să-i consider asemeni mie. Nu, ceţăţeni pe dos, de un milion de ori NU! Voi nu sînteţi ca mine şi nici eu nu-s ca voi – şi nici nu vreau să fiu ca voi! Cîte zile-oi avea, n-am să ader la macularea singurei idei care duce specia umană mai departe – chiar dac-o duce de rîpă (precum se vede): ideea de familie. Nu vreau să-mi fie scîrbă că m-am născut într-o familie adevărată, nu vreau să mi se răscolească măruntaiele gîndind că familia mea-i ceva anormal (în cazul în care familia monosexuală ar fi recunoscută prin lege ca fiind normală). Or fi dragostele voastre sfinte, nu zic nu, dar familia e sacră, deci nu v-atingeţi de familie! Ce faceţi voi între patru pereţi, o podea şi-un tavan, e treaba voastră, dar egalitatea dintre familia mea şi nefireasca făcătură dintre doi bărbaţi sau două femei mă ofensează, mă jigneşte!
Se-aude? Şi eu am drepturi! Respectaţi-mi-le! Încetaţi să mă mai jigniţi zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă! Vedeţi-vă de nefericirile voastre în propria-vă intimitate şi lăsaţi-mă de izbeliş­te-n intoleranţa mea!