Cronica unui sit arheologic dispărut

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea localnicii de la Pâncota dezvelesc ruinele mănăstirii medievale aflate în apropierea micii urbe. Aceast demers este considerat de istoriografie ca fiind prima săpătură arheologică desfăşurată pe meleagurile arădene. Odată cu organizarea, la sfârşitul aceluiaşi secol, a muzeului din Arad, colecţiile acestuia încep să găzduiască din ce în ce mai multe vestigii arheologice. Primele artefacte sunt obţinute prin donaţii, dar cercetările arheologice se dovedesc a fi cea mai bună modalitatea de îmbogăţire a colecţiei.

Perioada regimului comunist a reprezentat una dintre cele mai efervescente etape în dezvoltarea colecţiilor muzeale. Începând cu anii 1950 muzeul din Arad angajază pentru prima dată personal specializat, printre care se numără şi Egon Dörner. Acesta este primul arheolog care şi-a desfăşurat activitatea în cadrul instituţiei de cultură arădene. Nenumăratele cercetări de teren ale acestuia, dar şi ale celorlalţi arheologi arădeni, ca de pildă Mircea Barbu, Mircea Zdroba, ori George Pascu Hurezan au îmbogăţit considerabil colecţia muzeului.

Odată cu derularea lucrărilor de infrastructură se dă startul marilor săpături arheologice preventive. Aceste cercetări, începute în 2010, au dus la dezvelirea unui număr considerabil de situri arheologice, implicit la descoperirea unui număr imens de artefacte. Totodată cercetările evocate, desfăşurate pe mari suprafeţe, au dus la obţinerea unui volum uriaş de informaţii arheologice.

 

Dileme ştiinţifice

În aceste condiţii arheologul este pus în faţa unei dileme. După cum bine se ştie, vechile cercetări se rezumau la săparea a câtorva metri pătraţi, iar documentarea de bună calitate reprezenta o excepţie. Cercetările desfăşurate în ultimii ani, indiferent de natura acestora, sunt caracterizate prin dezvelirea unor ample suprafeţe, iar documentarea lor este efectuată după noile standarde.

Astfel, la ce bun să exploatăm ştiinţific vechile cercetări arheologice, dacă singurele informaţii concrete pot fi extrase prin studiul artefactelor identificate?

Sincer, cred că răspunsul la această întrebare rezidă în disponibilitatea fiecăruia de a recupera şi publica ce se poate din vechile cercetări. În această chestiune, optez pentru a face cunoscută munca înaintaşilor prin exploatarea vechilor colecţii.

 

Povestea unui sit arheologic

Din considerentul menţionat voi prezenta pe scurt descoperirile arheologice efectuate în locul numit „Fântâna Vacilor”, aflat în apropierea localităţii Sânpetru German.

Primele informaţii avute la dispozoţie asupra acestui sit arheologic provin dintr-o serie de donaţii făcute către muzeul din Arad. Pe parcursul anului 1961 învăţătorul din localitate Anton Hamerak şi cetăţeanul Ioan Bulai donează mai multe vase ceramice din perioada eneolitică (aprox. 4300-3900 î.Chr.). Conform informaţiilor oferite reprezentanţilor muzeului vasele proveneau dintr-o groapă folosită la extragerea lutului. Descoperirea stârneşte interesul lui Egon Dörner şi întreprinde două săpături arheologice restrânse, pe parcursul anilor 1963 şi 1965.

Cu toate că cercetările sunt puţin cunoscute, iar informaţiile avute asupra sitului sunt lacunare, pot fi enumerate principalele etape ale evoluţiei acestuia.

Din câte ştim, cele mai vechi vestigii datează din perioada târzie a neoliticului (aprox. 5000-4500 î.Chr.). Cu ocazia săpăturii din 1963 au fost recuperate câteva fragmente ceramice decorate cu incizii, asemănătoare celor din perioada neolitică. Neavând alte indicii în legătură cu acest orizont temporal, putem deduce că fragmente ceramice în cauză reprezintă urmele unei mici comunităţi umane. Lipsa altor vestigii ne împiedică să lansăm alte supoziţii privitoare la această mică aşezare umană veche de aproape 6500 de ani.

După ce satul neolitic a fost abandonat din motive pe care nu le vom şti niciodată, între 4300 şi 3900 î.Chr. grindul denumit azi „Fântâna Vacilor” este utilizat ca spaţiu de înmormântare. Numeroasele vase recuperate ne îndeamnă să considerăm că acestea reprezentau de fapt ofranda depusă la căpătâiul defunctului de către cei rămaşi în viaţă.

La câteva secole după abandonarea spaţiului funerar, este întemeiată pe acelaşi amplasament o altă aşezare, ce poate fi datată în intervalul 3000-2800 î.Chr. Cercetările insuficiente nu oferă nici în acest caz detalii suplimentare asupra caracterului aşezării şi asupra vieţii cotidiene a comunităţii. Şi de această dată singurele vestigii identificate rămân fragmentele ceramice.

După trei milenii, în secolele III-V d.Chr., micul grind este iarăşi utilizat ca spaţiu funerar. Săpăturile efectuate au dus la identificarea a doi defuncţi. Aceştia au fost înmormântaţi în costume bogate, ornamentate cu mărgele din sticlă şi coral, fibule şi colane, semne ale distincţiei sociale dobândite de-a lungul vieţii.

Mult timp mai târziu după ce grindul a fost complet abandonat, prin anii 1950-1970, sătenii din Sânpetru German încep să extragă lut pentru necesităţile gospodăreşti tocmai din acest loc. Treptat activitatea a dus la distrugerea tuturor urmelor arheologice. Astăzi se văd la suprafaţă mici denivelări de pământ, urme ale vechii lutării care a înghiţit întreaga istorie a acelui loc.

 

Epilog

Tot ceea ce a mai rămas din vieţile celor care cândva au utilizat spaţiul denumit de noi „Fântîna Vacilor” sunt oalele din lut păstrate în colecţia muzeului. Destinul trist al acestui sit, înghiţit de cariera de lut, ne împiedică să descoperim vreodată soarta comunităţilor umane ce s-au perindat de-a lungul veacurilor pe acest petic de pământ.

 

Victor Sava

 



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni

  • Torok Zsolt

    Iata adevarul istoric:
    Dovezi clare ca noi maghiarii am fost primii pe aceste meleaguri stramosesti.