Să fie oare arheologul duşmanul progresului?

Deseori, când oamenii află că sunt arheolog doresc să-şi satisfacă unele curiozităţi printr-un lung şir de întrebări. De ce întârzie construirea autostrăzilor din cauza noastră? Cum se face că siturile arheologice sunt puse exact acolo unde se construieşte o fabrică, autostradă, locuinţă etc.? Pentru ce vrem să salvăm câteva hârburi amărâte? Care este motivul pentru care săpăturile arheologice durează atât de mult timp? Toate acestea fiind urmate de cele mai multe ori de încercarea de a afla cât aur am găsit de-a lungul carierei?

Este de la sine înţeles că unui asemenea tir de întrebări îmi ia ceva timp să ofer explicaţiile de rigoare. De această dată mă voi limita în a prezenta câteva clarificări legate de bine-cunoscuta, dar neadevărata îndârjire a arheologului ce se opune progresului ţărişoarei.

În rândul investitorilor este larg răspândit mitul conform căruia arheologii reprezintă o specie aparte, a căror menire este tergiversarea diverselor proiecte pentru a scormoni după o mână de cioburi. Cea mai mare vâlvă în jurul acestui subiect se face atunci când demarează construcţia unei autostrăzi. În cele mai multe cazuri autorităţile şi constructorii îşi aduc aminte de prevederile legislative privitoare la salvarea patrimoniului prea târziu, deşi avizele le erau condiţionate de efectuarea cercetării arheologice. Şi astfel arheologii se trezesc cu presiunea imensă a beneficiarului, care trebuia să obţină eliberarea traseului de situri arheologice încă din faza de proiectare, deci cu mult înaintea începerii construcţiei efective. Cu toate sacrificiile arheologului de a salva patrimoniul, el este găsit ţap ispăşitor pentru întârzierile şi bâlbâielile altora.

Recent m-am lovit personal de un mai vechi heirupism naţional, legat de restaurarea monumentelor istorice. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că proiectele de restaurare ale unor monumente, ca de pildă cetăţi medievale, ori castre romane, sunt diriguite de indivizi fără minime cunoştinţe istorice. Singurele merite ale acestora este de a fi procurat o patalama de expert şi de a avea oarecare afinităţi cu autoritatea locală. Lipsa acestora de pregătire se observă în special prin restaurări abracadabrante, care nu au nici cea mai mică legătură cu monumentul istoric. Mărturisesc că am văzut unele proiecte care pot lesne concura cu parcul de distracţii Disneyland. Totodată lipsa de viziune, dar şi ignoranţa legislativă face ca majoritatea restaurărilor să fie făcută fără minimele expertize arheologice, de parament, ori istoria artei. Deseori arhitectul întocmeşte din birou reconstituiri ale monumentului şi doar strâns cu uşa caută expertiza arheologică. În mod normal proiectul de restaurare trebuie întocmit pe baza expertizelor amintite şi nu invers.

A crede în continuare în mitul arheologului care opreşte proiecte pentru o mână de cioburi poate fi considerată pe bună dreptate o dovadă de neonestitate. Totodată mă văd nevoit să reiterez faptul că o minimă cunoaştere a legislaţiei, dar şi buna-credinţă scuteşte beneficiarul de eventuale întârzieri datorate cercetării arheologice.

Victor Sava



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni