Despre bacea şi despre Arad cu dragoste și cu tristețe

Mărturisesc: la originile acestei însăilări nu se află vreo pornire de-a mea spre răscolirea unei teme care-mi provoacă cea mai mare jale (cînd vezi cum cultura devine progresiv tîrfă de lux pentru toți grobienii și inculții ajunși, cum să nu te-apuce şi furiile, și lehamitea, și plînsul?), ci o veche scrisoare, mult dragă mie, primită pe vremea cînd tinerețile-mi se măsurau în doo’ș’cinci de ani (deci era ieri!), de la unul dintre cei mai mari și mai buni prieteni pe care i-am avut eu din toate timpurile; era năsăudean la origini, era  împătimit incurabil de Arad și se numea Teodor Uiuiu – domnul profesor pentru toți cei care i se adresau, bacea pentru cîțiva care-l iubeam de ni se uscau sufletele (da-i ziceam bacea doar cînd vorbeam noi între noi iar dumnealui nu era de față, că altfel nu cutezam – ți-aduci aminte Viorele Nistore, dragule, sibianule ce ești tu și cu Aradul plutindu-ți în sînge ca un Mureș revărsat aproape sălbatic peste malurile-i?).
Ziceam de scrisoare: „Dragule, Aradul este de multă vreme iubirea noastră fără leac și de puțină vreme rîvna absurdă a multora, iar cei care-l rîvnesc au să-l ducă de rîpă”, îmi scria bacea cu un năduf pe care i-l știam bine, că doar dumnealui făcuse din nimic „Festivalul de satiră și umor sătesc Gura satului” de la Macea și-aglutinase scriitorii-țărani din toată patria într-un cenaclu Lamura pe care-l invidiau mulți alții care n-au făcut nimic, cenaclu care-a fost pus pe butuci și-n locu-i n-a mai răsărit nimic, iară bacea s-a mutat în eternitate prea devreme și absurd și nu se mai poate revolta…
Cu bacea am făcut plimbări de ceasuri lungi pe faleză și-mi explica povestea fiecărei sculpturi din minunăția de parc a Mureșului. „Prietene, nici un oraș din lume nu mai are-așa ceva. Vezi cîte sculpturi sînt aici? Fiecare are o po­veste a ei și fiecare ți-ar putea povesti despre sudori, sînge și sudalme curse și rostite la plămădirea-i. Ci tu cată de vorbește cu ele și-nțelege-le. Cînd le vei fi înțeles, atunci te vei fi înțeles pe tine însuți. De nu le vei înțelege n-o fi nici un bai, dar de le-i înțelege, atunci să vezi fericire!”.
De-atunci a curs apă multă pe Mureș, uneori mai limpede, adeseori tulbure (ca vremile șica  vremurile), și-adeseori trec agale pe faleză ca să-mi clătesc privirile și să-mi spăl sufletul cu pietrele alea dăltuite și fierăstrăuate de care nu mai știe nimeni și să mai conversez pe tăcute cu bacea, măcar amintire către amintire dacă față către față nu se mai poate.
Cu numele-i fabulos, bacea a intrat și-n legende locale, în folclor (Doamne, că rar se mai dezlănțuia, iar cînd o făcea era sărbătoare, era spectacol, că doinea infinit de trist şi-ngrozitor de jalnic),: „Alo, primăria Șilindia?”. „Da, primăria Șilindia.” „Sînt Uiuiu, de la Arad; dumneata cine ești?”. „Io-s tralala, de la Șilindia”.
Mai abitir decît în orice altceva, bacea a intrat în sufletele cîtorva nebuni tineri și frumoși care ne-am încrîncenat a nu-l uita – și uite că ne ținem promisiunea
și-l neuităm zi de zi și clipă de clipă, de parcă înc-ar fi-n preajma noastră ca să ne privească cu prefăcută-ncruntare și să ne spună molcom, dar apăsat: „Hai să mai muncim cultură!”.
În drum spre redacție trec zilnic pe lîngă ușa pe care intram cîndva și urcam treptele spre biroul dumnealui. Știu că nu mai e demult acolo și că-i altundeva, însă țopăiesc de fericire că domnul profesor Teodor Uiuiu, bacea, chiar a existat de-adevăratelea, că a fost așa cum a fost și că m-a-nvrednicit cu statura impozantă și cu titlul uriaș de prieten. Ulița Mare din sufletul meu îi poartă numele. În Aradul pe care l-a iubit din străfundurile ființei sale nici o potecă nu-i poartă numele, pe cînd colegi de-ai săi din instituție, cu merite infinit inferioare, au nume de străzi.
Ați avut dreptate, dragă domnule profesor, bace: ei, rîvnitorii Aradului, au dus Aradul de rîpă. Așa-i că vă vine să vă răsculați în mormînt și să-i suduiți îndesat, ca la Năsăud, de toate cele, mai ales de toate cele?