Unire și fariseism

Scria Stefan Heym, evreu născut neamț, în Germania, și mort întîmplător la Ierusalim (l-a iubit Yahweh, asta e!), dat în Paști și-n prăștii de deștept și de talentat, și bine mai scria el, că „Mai înainte de unire trebuie să fie dezbinare”. Avea dreptate, firește, că dacă nu-i dezbinare-nainte ce naiba să mai unești, și de ce să mai unești odată ce-i nedezbinat întru totul și-ntru toate?
A trecut peste noi 1 Decembrie ca un zefir suflînd subțire dinspre toate punctele cardinale înspre nicăieri și ne-a lăsat așa cum ne-a aflat: dezbinați în toate cele și dez­uniți unii de alții cum n-am mai fost vreodată-n istorie ca-n ăștia 26 de ani scurși de la mizeria-ncepută sub spunerea tutelară „Mircea, fă-te că lucrezi”. De parcă n-ar fi fost îndeajuns atunci îndemnul la prefăcătorie sfruntată și la fariseism fățiș, ni s-a schimbat imediat după și imnul național – și-n locul mîndreții de Trei culori care-ți făcea sîngele să-nghețe-n vene și inima să steie locului în poziție de drepți de emoții, ne-am ales cu muzica levantină a lui Panteleone pe versurile șchioape ale lui Mureșanu, chemătoare la ridicarea în șezuturi dintr-un somn numai presupus (și, Doamne apără, s-a-drăznit a i se recomanda Eminescului aceluia, Mihai, că să mai citească Mureșanu, ca să-nvețe cum se srie-un vers!).
Cu prefăcătoria că s-ar lucra pusă îna­inte-ne ca stindard și cu invitarea la deșteptare mai moale și decît urarea de somn ușor picurată-ne-n auzuri ca o chemare la culcare, ne-am aplecat fără să vrem, adică am fost aplecați, spre lenea mîinii și spre adormirea spiritului.  Așa se face că ședem cu mîinile crucișe pe piepturi și ne văicărim mai abitir decît milogii că ni-i tare rău, că nu ni-i deloc bine, c-ar trebui să facem, c-ar trebui să dregem… În vacarmul de tînguiri pe care-l iscăm, cîteva voci distincte se-aud fredonând că vrem cu Apusul, hai să fim occidentali, America-i cu ochii pe noi, UE ce mai ține-n frîu
pe-aici netrebniciile… De fapt, vocile astea-s cozile topoarelor care ne căsăpesc rădăcinile, care ne retează toate pornirile, care ne taie toate elanurile, fiindcă vocile astea doar asta spun, că de crezut nu cred decît în ban, fie el transatlantic ori continental-autohton – numai echivalent în aur să fie. Tot de fapt, America-i cu ochii pe noi ca nu cumva să ne săltăm capetele, UE ne ține și de milogii lumii, și de țiganii continentului, ai noștri ne țin și de proști, și de robi, alții, mai dispre răsărit sau mai dinspre alte zări apropiate ne privesc cu ochii ieșiți din orbite și cu balele curgîndu-le de pofta de-a ne pune unghiile-n gîturi, genunchii în rărunchi, jugurile-n gîturi și pieile la saramură.
A fost, spun, Ziua Unirii celei Mari, și-n ziua asta șezum și plînsăm (cum scria demult mitropolitul), că doară dezbinarea și neunirea-s Vaviloanele noastre cele mari, nu-i așa bietule popor român surghiunit în propria-ți țară? Ci eu cred că va veni și Ziua Izbăvirii, ziua aceea-n care-i pune pumnul în pieptul furtunii și ți-i ridica iară fruntea din țărînile rușinii spre-a-ți asuma cu mîndrie și gloria trecutului, și măreția destinului. Eu cred în tine, popor român, eu cred fără sminteală-n omul cinstit, muncitor și bun! Eu cred cu tărie-n Ziua Națională care-o să vie cîndva, chiar dac-o vor înfăptui nepoții, strănepoții mei, și muncesc fără odihnă la venirea ceasului în care neamul meu se va-nălța unit și va trage-n țepe și lene, și fariseism, și trădare, adică tot răul care ne-atîrnă azi de gît și ne ține scufundați în mocirle.