Pe urmele unei vechi tradiții sau cum moare câte-un pic și an de an Moș Nicolae

Măcar teoretic, planeta Pământ e locuită de oameni de diferite rase și nații (dacă facem abstracție de amestecul incredibil din secolul trecut și de forțarea acestui amestec în secolul în care ne tot afundăm). Dacă rasele se identificau prin culoarea pielii, națiile se identificau după limbă, tradiții și obiceiuri. De multă vreme, în România cel puțin, limba se strică într-un ritm infernal, că tradițiile și obiceiurile au murit aproape de tot sau stau să-și dea duhul.
Primele tradiții care-au sucombat au fost horele și balurile; le-au înlocuit discotecile, apoi ceaiurile dansante, apoi cluburile, și nu s-a mai jucat brâul sau băbeasca sau sârba (că noi n-am avut niciodată dansuri, ci jocuri), dar s-a dansat beat, blues, disco, rock, pop, fresh, trash, presh și de-al-de-astea – numai jocuri populare românești și identitare unu’ și unu’.
Și cu muzica populară a fost la fel: a fost dată pe ușă afară de muzici străine, bâțâite și smucite, baladele și doinele fiind surghiunite la evenimente de mîna a șaptea ca exponate antice, de muzeu.
Extraordinarele tradiții și obiceiuri de Crăciun și de An Nou au murit și ele: umblatul cu colinda a ajuns o rușine comercială, cântecul de stea nu-l mai știu decât bătrânii, plugușoare nu mai auzi, capre, cai, buhai, mocănași ori jieni nu mai vezi pe drumuri – însă avem Valentine’s Day (neaoș românesc), Halloween (din moși-strămoși), San Martin și alți sani de-ăștia care ne vin din negurile istoriei tocmai de la Decebalus per Scorilo și Burebista.
„Nu vând nici cât să-mi câștig pâinea”
Încet-încet moare-n România și tradiția lui Noș Nicolae. Am vrut să cred că nu-i așa, că-i doar o părere a mea de adolescent albit demult, așa că am plecat pe jos prin centrul Aradului ca să văd și să aud despre Moș Nicolae. Cândva, pe Corso nu mai puteai umbla de multele tarabe de pe care te-mbiau nuielele moșului și mii de alte lucrușoare făcute de mâini meștere spre bucuria sufletelor de copii ale prichindeilor și-ale adulților. Azi am umblat lejer și-abia am aflat trei locuri cu tarabe de-astea.
În fața catedralei minorite, acolo unde era raiul lui Moș Nicolae, loc pentru care făcătorii și negustorii de-astfel de lucruri erau în stare să se bată, e pustiu. La căsuțele Târgului de Iarnă din fața primăriei e târg de iarnă, dar într-un loc se vând nuielușe și toiege de Moș Nicolae. Vorbesc cu vânzătorul și aflu că el e și făcătorul – și-mi spune că e cel mai nenorocit Moș Nicolae din viața lui: „Domnule, nu vând nici cât să-mi câștig pâinea. Poate că mai spre seară… (era trecut binișor de prânzul cel mare). E cel mai rău an de când mă știu. Moare Moș Nicolae…”.
Comercianţii se simt daţi la o parte
În față la Ziridava stau înșiruite pe trotoar câteva mese „cu cozoroc deasupra”; este marfă – și deloc urâtă, trec și oameni, însă puțini cumpără. Vorbesc pe rând cu fiecare vânzător în parte; toți se plâng că merge rău, că lumea nu mai e interesată de Moș Nicolae, în afară de unu care îmi spune că a vîndut de vreo 800 de lei:  „Ieri, duminică, n-am vîndut nici cât să-mi cumpăr țigări. Azi am dat de 800. Merge. Bine, nu mai vând de cinci mii într-o zi cum vindeam acu’ cinșpe ani, că-n fiecare an se vinde tot mai puțin, însă anul trecut a fost dezastru: ne-a mutat primăria în cartiere și n-am vândut nimic. Aradul are o tradiție a comerțului de felul acesta «pe centru», pe bulevard, și-ar fi mare păcat să se strice”.
La Podgoria dau de alte mese cu de-ale lui Moș Nicolae. Aici întârzii ceva mai mult și privesc vânzătorii și cumpărătorii, mai mult cumpărătorii, că vânzătorii sunt mereu aceiași. Oamenii vin în serii mici: o dată doi, o dată trei… Se oprește vreunul și privește marfa, o-ntoarce pe toate fețele (oare câte fețe o avea o nuia de Moș Nicolae?), și se mai oprește unul…, și încă unul…, și unul cumpără…, cumpără și celălalt…, apoi iarăși trec oameni fără să privească… și ciclul se reia.
Intru-n vorbă cu o vânzătoare; aveam să aflu că e și „patroana”, fiindcă avea mai mult de-o masă, deci mai avea și o vânzătoare, și mai era pe-acolo cineva care-o ajuta, și-mi spune că e din Sântana, că toate lucrușoarele le-au făcut ei cu mîinile lor, că a lăsat în jos prețul până la limita în care câștigul nu se mai vede ca să nu rămână cu marfa pentru la anu’. Nu se plânge de rău, zice că negoțul merge, dar nu ca mai demult: „Se vinde mai puțin de la an la an. Noi facem artizanat din acesta popular, dar avem concurență. Problema nu-i că vin artizani din alte părți, ci că marile magazine aduc lucruri din astea de prin alte părți la prețuri care pe noi ne omoară. Suntem lăsați să vindem în locuri stabilite de primărie și pierdem. Înainte «studiam» locurile, să vedem «unde e vad». Nu știu cum, dar parcă suntem dați la o parte «cu delicatețe»”.
Moș Nicolae nu se simte prea bine, nici Moș Crăciun nu mai e românesc demult, că are-nhămați la sanie reni, nu cerbi, și-i tot mai mult Santa Claus, ori poate se va preface înc-odată-n Moș Gerilă, mai știi! Nici noi nu ne mai simțim chiar bine, că ne moare limba sugrumată de englezisme de doi bani, ne mor tradițiile, ne moare neamul – și nu facem nimic spre-a-l salva, spre-a ne salva.
Oare chiar se va alege praful și pulberea de românism? Chiar atât de goliți de vitalitate am ajuns?