Solidaritatea

Cine îl privește pe Domnul, îi vede pe ceilalți.  Este vorba despre o atenție care treptat încetează să fie atenție pentru a deveni întâlnire, îmbrățișare, o inimă care vede: se confundă cel care ajută și cel care este ajutat. Cine este protagonistul? Amândoi, sau, pentru a spune mai bine, îmbrățișarea, bucuria de a dărui. În cei săraci, lipsiți, neajutorați, singuri, părăsiți, este prezent Hristos Domnul, care Se identifică cu ei. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Domnul se apropie de tine în atitudine de nevoiaș…” (In Matthaeum Homil. LXVI, 3: PG58, 629). Suntem și rămânem într-o comuniune cu săracii. Ne simțim bucuroși că suntem și prietenii și apropiații lor.  Ne bucurăm când împărtășim. Tratarea bolnavilor, a bătrânilor, ca și aceea a copiilor, este un indicator pentru a vedea realitatea credinței, dar și calitatea unei societăți. Atunci când bătrânii sunt refuzați, când bătrânii sunt izolați și uneori se sting fără afect, este un semn de boală morală și instituțională! Un popor care nu-i păzește pe bătrânii săi, care nu se îngrijește de tinerii săi, este un popor fără viitor, un popor fără speranță. Pentru că copii, tinerii  și bătrânii duc înainte istoria. Copiii, tinerii prin forța lor biologică, iar bătrânii, dându-le acestora memoria (trecutul, amintirea). Însă când o societate pierde memoria, este terminată. Este trist a vedea o societate, un popor, o cultură care a pierdut memoria și rădăcinile sale. Și astăzi ne confruntăm cu o asemenea cultură a respingerii, a lepădării și a rebutului. Pentru a menține un astfel de echilibru  într-un spațiu unde în centrul economiei mondiale nu este familia, ci guvernează idolul ban, este necesar să se rebuteze „ceva”. Se leapădă copiii: fără copii. Să ne gândim numai la cota de creștere a copiilor în orice țară din Europa. Și se resping bătrânii, cu atitudini în spatele cărora există o „eutanasie” ascunsă, o formă de „eutanasie”. Nu sunt de folos și ceea ce nu este de folos se aruncă. Ceea ce nu produce se aruncă. Și astăzi criza este atât de mare încât se resping și tinerii: când ne gândim la cei 75 de milioane de tineri europeni de la 25 de ani în jos, care sunt „nici-nici”: nici loc de muncă, nici studiu. Sunt „fără”. Se întâmplă astăzi, în această Europă obosită, care și-a uitat memoria. În această Europă care a obosit; nu este îmbătrânită, nu, este obosită. Nu știe ce să facă.  Europa este obosită. Trebuie s-o ajutăm să reîntinerească, să-și găsească rădăcinile sale. Este adevărat: a renegat rădăcinile sale. Este adevărat. Dar trebuie s-o ajutăm să le regăsească.

De la săraci și de la bătrâni se începe să se schimbe societatea. Astăzi din păcate o economie speculativă îi face pe oameni tot mai săraci, privându-i de esențial, cum sunt casa și locul de muncă. Este inacceptabil! Cine trăiește solidaritatea nu acceptă asta și acționează. Și acest cuvânt „solidaritate” mulți vor să-l scoată din dicționar, pentru că unei anumite culturi i se pare o vorbă urâtă. Nu! Este un cuvânt creștin, solidaritatea! Și pentru aceasta sunteți familie a celor fără casă, prieteni ai persoanelor cu dezabilități, care exprimă – dacă sunt iubite – atâta umanitate. Să avem curajul să fim prietenii lui Dumnezeu, ai săracilor, ai tinerilor, ai bătrânilor și ai păcii: cine trăiește astfel va găsi binecuvântare în viață și va fi binecuvântare pentru ceilalți și o vie speranța a păcii într-o Europă obosită. A munci pentru pace nu dă rezultate rapide, ci este o operă de artizani răbdători, care caută ceea ce unește și pun deoparte ceea ce desparte. Este nevoie de mai multă rugăciune și de mai mult dialog: sunt factorii speranței.

Arhim. Teofan Mada



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni