Datu’ cu tifla

S-au încheiat alegerile parlamentare din decembrie acesta, adică marea fraiereală care ni se servește din patru-n patru ani
și-n care cîţiva, tot mai puțini (anul acesta sub 40%!!!), sorb cu nesaț din cupa himerei c-ar decide ei ceva bine pentru țara asta. În fond și de-adevăratelea, ei nu decid nimic, ci doar legitimează prin prezența la urne pe cei care vor fura în următorii patru ani la adăpostul imunității față de legi scrise și față de legi nescrise. Mult mai aproape de adevăr ar fi cel care, întrebat în fața urnei ce votează el acolo, ar răspunde că votează următorii clienți ai DNA – dacă DNA își va face datoria cu metodă și pînă la capăt.
Așadar 38% din alegătorii patriei capitaliste, hai 39…, să fie 40, na (că-s generos azi), au vorbit. Ceilalți, mulți, cu mult mai mulți, au tăcut; de fapt n-au tăcut, ci au urlat din răsputeri, însă au urlat a pustiu și în pustiu, că pentru glasurile lor îs surde urechile tuturor puterilor statului. Spre ei, spre gloata asta de mari muți, se-ndreaptă cu vioaie ener­gie și cu cetățenesc oprobriu deștele arătătoare ale moralei celor care au vorbit și diatriba lor virulentă: nenorociților, n-ați ieșit la vot și s-a făcut țara roșie (de parc-atunci cînd țara se făcu portocalie cu gîtlegău de flacără violetă  n-a fost la fel…), mînca-v-ar rușinea și lua-vi-s-ar dreptul la vot, că voi nici n-ar trebui să mai deschideți gura de-azi înainte, huooo, lașilor!
Cu ei, cu marii muți, n-a stat nimeni de vorbă; nimeni nu i-a întrebat nici de sănătate, nici des­pre ce cred, nici despre ce vor. Drept este că nici cu cei care-au votat n-a vorbit nimeni; ei au fost chemați în adunări electorale sau pe feisbuk și li s-a vorbit fără ca ei să scoată vreun cuvințel acolo. Dacă mă-nșel, aștept să mă caute cineva, oricine, și să-mi spună că a vorbit el (sau ea), cu un candidat (sau o candidată), și candidatul ăla sau candidata aia a-ntrebat cam ce crede el sau ea c-ar trebui făcut ca să trăiască mai bine el sau ea (votantul sau votanta, nu candidatul sau candidata), sau să-ntrebe cam așa: „Băi zimbrule elector, uite: vreau eu să te reprezint pe tine și interesele tale; tu vrei? Dacă vrei, spune-mi ce să fac eu ca să-ți fie ție bine și mai spune ce leafă-mi dai pentru asta”. În cazul în care vreun elector îmi poate proba că un candidat l-a-ntrebat așa ceva, jur pe-un capac de Cico și pe două chiștoace vechi de Cărpăcioare fără filtru (vintage, din colecția proprie), că eu, omul care n-a mai votat din 1984, am să merg în genunchi pînă la urne la fiecare sesiune viitoare de alegeri, și-am să votez de cîte cinci ori și la două mîini ca să recuperez îndelunga absență. Fac însă pariu (pe ce-am pariat mai sus), c-am să rămîn pînă la moarte omul care refuză să voteze, fiindcă un parlamentar care-ar accepta leafa minimă pe economie nu se egzistă-n veacul vecilor, amin.
Așadar nemica nu-i nou sub soarele politicii: partidele și candidații au mințit fiecare cum s-a priceput, lumea i-a ascultat, 38% dintre alegătorii patriei capitaliste, hai 39…, să fie 40, na (că-s generos), au mușcat nada, și 62%, hai 61…, să fie 60, na (că-s generos), au dat cu tifla (ca să nu spun adevărul crud și nud – că au scuipat vîrtos și pe politică, și pe politicieni). Acum cei roșii sînt fericiți și fac calcule pentru o majoritate cu care să scoată guvern, cei liberali își mușcă unghiile că și-au atîrnat de gît pe cei pedeliști ca pe niște pietre de moară de care n-or să mai scape și care-or să-i țină tot la fund, 38% din electorat, hai 39…, să fie 40, na (că-s generos), jubilează că ai noștri-s la putere (și parcă văd că peste puțin timp tot ei vor striga din răsputeri că jos guvernu’!), iar marii muți vor tăcea mai departe, singura lor speranță fiind aceea că tot mai mulți vor amuți pe zi ce trece, pînă se va-ntîmpla ziua mîntuirii – ziua aceea-n care singurii votanți vor fi candidații. Abia atunci vom vorbi noi, și-atunci se vor schimba toate din temelii și țara se va așeza dreaptă-n fața soartei și-n fața istoriei, iar omul cinstit, muncitor și bun va sta cu fruntea sus, lecuit de frici și scăpat de vermina asta blestemată care-i parazitează fără milă și viața, și destinul.
Eu ziua aia o visez cu ochii des­chiși, o aștept cu frenezie și-i muncesc venirea cu clocotitoare disperare. Pînă atunci dau cu tifla ca și cum aș da cu reteveiul după prigoriile care prăduiesc albinele prisăcilor: huș, cioarelor!