Vasile cel Mare, un sfânt pentru Răsărit și Apus

Sfântul Vasile este numit de textele liturgice din primul mileniu drept un “luminător al Bisericii”. A fost unul dintre marii Ierarhi ai secolului al IV-lea, spre care priveşte cu admiraţie atât Biserica din Orient cât şi cea din Occident datorită sfinţeniei vieţii, desăvârșirii teologiei şi îmbinării armonioase dintre calităţile sale speculative şi practice. S-a născut în jurul anului 330 într-o familie de sfinţi, „o adevărată Biserică domestică”, ce trăia într-o atmosferă de credinţă profundă. Şi-a făcut studiile alături de cei mai buni învăţători din Atena şi din Constantinopol.

Nemulţumit de succesele sale lumeşti, şi dându-şi seama că şi-a irosit mult timp în deşertăciuni, el însuşi mărturiseşte: „Într-o zi, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn profund, m-am îndreptat spre minunata lumină a adevărului Evangheliei…, şi am plâns viaţa mea deșartă”( Ep. 223: PG 32,824a ). Atras de Hristos, a început să privească spre El şi să-l asculte numai pe El. Plin de hotărâre s-a dedicat vieţii călugăreşti în rugăciune, în meditarea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi în trăirea iubirii, urmând şi exemplul sorei sale, sfânta Macrina, care deja trăia în ascetismul monahal. A fost apoi hirotonit preot şi, în cele din urmă, în 370, Episcop de Cezareea Capadociei.

Prin intermediul predicării şi al scrierilor a desfăşurat o intensă activitate pastorală, teologică şi literară. Cu un înţelept echilibru a ştiut să ţină împreună slujirea sufletelor şi dedicarea faţă de rugăciune şi faţă de meditaţie în singurătate. Sf. Vasile, folosindu-se de experienţa personală, a favorizat fondarea multor „fraternităţi” sau comunităţi de creştini consacraţi lui Dumnezeu, pe care le vizita frecvent. Prin cuvânt şi scrieri, dintre care multe s-au păstrat până în zilele noastre, îi îndemna să trăiască şi să înainteze în desăvârșire. Din operele sale s-au inspirat şi diferiţi întemeiatori ai monahismului antic, dintre care sfântul Benedict, care îl considera pe Vasile ca şi maestrul său. În realitate, sfântul Vasile a dat naştere unui monahism foarte aparte: nu izolat faţă de comunitatea Bisericii locale, ci deschis către ea. Călugării săi făceau parte din Biserica locală, erau nucleul ei animator care, precedându-i pe ceilalţi credincioşi în urmarea lui Hristos şi nu doar în credinţă, arătau adeziunea fermă faţă de El – iubirea pentru El – mai ales în operele de caritate. Aceşti călugări, care aveau şcoli şi spitale, erau în slujba săracilor şi astfel au arătat trăirea unei vieţi creştine în plinătatea sa.

Ca şi Arhiepiscop şi Păstor al întinsei sale episcopii, Sf. Vasile s-a îngrijit mereu de condiţiile materiale dificile în care trăiau credincioşii; a denunţat cu vehemenţă răul; s-a angajat în sprijinul celor mai săraci şi marginalizaţi; a intervenit şi pe lângă conducători pentru a alina suferinţele populaţiei, mai ales în momentele de calamitate; a vegheat asupra libertăţii Bisericii, opunându-se chiar şi celor puternici pentru a apăra dreptul de a mărturisi adevărata credinţă. Lui Dumnezeu, care este iubire şi filantropie, sf. Vasile i-a dat o mărturie autentică prin construirea de diferite azile pentru cei nevoiaşi, aproape un oraş al milostivirii, care de la el şi-a împrumutat numele de Vasiliada. El stă la originea modernelor instituţii spitaliceşti de recuperare şi îngrijire a celor bolnavi.

Conştient că Liturghia este culmea spre care tinde acţiunea Bisericii, şi totodată izvorul din care provine toată lucrarea sa, Sf. Vasile, deşi preocupat să trăiască pe deplin filantropia care este dovada credinţei, a fost în acelaşi timp şi un înţelept „creator liturgic” . Ne-a lăsat de fapt o mare rugăciune euharistică [sau anaforă] care îi poartă numele, şi a stabilit o ordine fundamentală rugăciunii şi psaltirii: din îndemnul său poporul a iubit şi a cunoscut Psalmii, şi se ruga recitându-i chiar şi noaptea. Şi astfel vedem cum liturghia, adoraţia, rugăciunea merg împreună cu iubirea, se condiţionează reciproc.

În iubirea sa pentru Hristos şi pentru Evanghelia sa, marele Capadocian s-a angajat şi în repararea diviziunilor din interiorul Bisericii, trudindu-se ca toţi să se convertească la Hristos şi la cuvântul său, puterea unificantă, căreia toţi cei credincioşi trebuie să i se supună. În concluzie, Sf. Vasile s-a jertfit cu totul Bisericii în slujire fidelă şi în exercitarea atât de bogată a slujirii episcopale. Coform programului stabilit de el însuşi, el a devenit „apostol şi slujitor al lui Hristos, iconom al tainelor lui Dumnezeu, vestitor al împărăţiei, exemplu şi regulă de pietate, ochi al trupului Bisericii, păstor al turmei lui Hristos, medic devotat, tată şi doică, colaborator al lui Dumnezeu, agricultor al lui Dumnezeu, constructor al templului lui Dumnezeu” ( Moralia 80,11-20: PG 31,864b-868b).

A fost un om care a trăit într-adevăr cu privirea fixată la Hristos, un om al iubirii faţă de aproapele. Plin de speranţa şi bucuria credinţei, Sf. Vasile ne arată cum să fim cu adevărat creştini. Existenţa acestui mare sfânt şi operele sale sunt bogate în teme de reflecţie şi de învăţătură valide şi astăzi, pentru noi.  Sf. Vasile s-a interesat în mod firesc şi de acea parte deosebită a poporului lui Dumnezeu care sunt tinerii, viitorul societăţii. Lor le-a adresat un Discurs despre felul în care să obţină profit din cultura păgână a timpului. Cu mult echilibru şi multă deschidere, el a recunoscut că în literatura clasică, greacă şi latină, se găsesc exemple de virtute. Aceste exemple de viaţă corectă pot să fie folositoare pentru tânărul creştin în căutarea adevărului, a modului corect de a trăi (Ad Adolescentes 3). Cu toate acestea trebuie luat din textele autorilor clasici ceea ce este de folos şi conform cu adevărul: astfel, cu atitudine critică şi deschisă – este vorba de fapt de un adevărat “discernământ” – tinerii cresc în libertate. Prin renumita imagine a albinelor, care culeg din flori doar ceea ce le este de folos pentru a produce mierea, sf. Vasile recomandă: «Aşa cum albinele ştiu să extragă din flori mierea, spre deosebire de celelalte animale care se limitează la a se bucura de parfum şi de culoarea florilor, la fel şi din aceste scrieri… se poate scoate câte un folos pentru spirit. Trebuie să folosim acele cărţi urmând în toate exemplul albinelor. Ele nu se aşează fără deosebire, pe toate florile, şi nici nu caută să ia cu ele tot de pe acelea pe care se aşează, ci iau doar ceea ce le este de folos pentru producerea mierii, lăsând deoparte restul» ( Ad adolescentes 4). Vasile, mai ales, le recomandă tinerilor să crească în virtuţi, în felul corect de a trăi viaţa: «În timp ce alte bunuri… trec de la unul la altul ca în jocul cu zaruri, doar virtutea este un bun inalienabil, şi rămâne de-a lungul întregii vieţi şi după moarte» ( Ibidem 5).

Se poate spune că acest Părinte dintr-un timp atât de îndepărtat ne vorbeşte şi nouă şi ne spune lucruri importante. În primul rând, este vorba despre această participare atentă, critică şi creativă la cultura de astăzi. Apoi, responsabilitatea socială: trăim un timp aparte, într-o lume globalizată, când chiar şi popoarele îndepărtate din punct de vedere geografic sunt în mod real aproapele nostru. Şi, în sfârşit, cunoaşterea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu Creatorul, Tatăl nostru al tuturor: doar deschişi faţă de acest Dumnezeu, Tatăl comun, putem construi o lume dreaptă şi frăţească.

  Arhim. Teofan Mada, vicar eparhial



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni