Ovidiu Cornea, fostul director al Teatrului, vorbeşte despre Securitate şi Valentin Voicilă

Ziarul nostru vă prezenta, săptămâna trecută, două fragmente dintr-un interviu realizat cu Ovidiu Cornea, fostul director al Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad. Astăzi vă oferim a treia parte a interviului realizat de scriitorul şi jurnalistul Emil Şimăndan.

Rep: Prim-vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean, Cornel Pacoste, poza drept un mare intelectual, fusese adjunct la Ministerul de Externe pe vremea când ministru era scriitorul George Macovescu, devenit  ulterior preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, deci este surprinzător ceea ce îmi spuneţi, acum când aflu că, în realitate, era un satrap antiintelectual!

      Ov.C.: Vreau să vă spun, pentru a cunoaşte adevărul istoric, Cornel Pacoste a fost într-adevăr ajunct la Ministerul de externe, dar se ocupa de „spionajul” din exterior. A fost adjunct cu probleme de informaţii în care erau antrenaţi anumiţi consuli de la Ambasade. Când a defectat Pacepa, Ceauşescu i-a împrăştiat pe toţi din Bucureşti care au avut tangenţă cu acesta. Cornel Pacoste era la mare cinste pentru că îl prefera Elena Ceauşescu, fiind oltean. Astfel, după fuga lui Pacepa şi Cornel Pacoste a fost trimis la „munca de jos”,  prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean Arad. Apoi, după ce s-a reabilitat câţiva ani la Arad, a fost promovat prim-secretar la Comitetul judeţean Timiş al PCR, ca în final să fie rechemat la Bucureşti, la CC al PCR, ajungând, înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, membru în Biroul Politic Executiv al CC al PCR şi a fost un important lider comunist ce a participat la represiunea Revoluţiei de la Tinmişoara pentru care a plătit cu închisoarea.

Ceea ce v-am spus este absolut adevărat! Mai vreau să vă spun încă o situaţie legată de vicepreşedintele Cornel Pacoste. La circa un an după ce a fost numit prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean Arad, într-o după-amiază, citeam o piesă de teatru în birou. Sună telefonul. Mă întreabă: „Tovarăşul director?”.  Răspund: „Da!”. „Cornel Pacoste la telefon! Ce faci?” „Citesc o piesă de teatru!”. „Vino până la mine, la birou, ca să mai stăm de vorbă, fă-mi o vizită!”. Era într-o după-amiază. Am întrerupt lectura şi m-am deplsat la Consiliu. Pe drum m-am întrebat oare ce am făcut de sunt chemat? Când am intrat în biroul acestuia era în mână cu o carte a lui Dinu Săraru, care era director la Teatrul Mic din Bucureşti. M-a întrebat: „Ai citit cartea aceasta?” Eu nu muream după cărţile lui Dinu Săraru! După ce mai discutăm diverse lucruri, la un moment dat mi se adresează: „Ai un actor aicea la Arad, Dinu Manolache, detaşat la Teatrul Mic din Bucureşti!” „Da, am!”. Dinu Manolache a venit la Arad odată cu un grup de cinci actori tineri: cu Romaniţa Chiorpec, cu Virginia Dobrovici, cu Florin Dobrovici, cu Bardua şi la „pachet” cu Doru Păcurar. El a fost al doilea în promoţia din care a făcut parte. Când a venit la Arad, s-a dus la directorul Corneliu Maior şi i-a spus: „Vreau cheia de la apartament!” C. Maior i-a răspuns că nu poate imediat, trebuie să ni se repartizeze de la Primărie un apartament sau o garsonieră pentru acesta. Atunci tânărul actor i-a replicat: „Când găsiţi cheia de la apartament, mă sunaţi!”, după care a plecat din Arad la Bucureşti. Pe urmă a dat telefon de la Teatrul Mic din Bucureşti că joacă într-o piesă  şi i-a cerut directorului C. Maior să încheie cu el un contract că timp de şase luni – până i se rezolvă toate problemele cu primirea unei locuinţe – el rămâne la Bucureşti, unde joacă la Teatrul Mic. Eu, când am fost numit director la Teatrul de Stat din Arad, am întrebat unde este actorul? Fostul director Corneliu Maior mi-a povestit cele relatate mai sus. Trecuseră deja şase luni. Atunci l-am întrebat: „Salariul de unde îl ia?”. „De la noi, de la Teatrul de stat din Arad!”. Am considerat că nu este normal să ia salariul de la Teatrul din Arad şi să joace la Tetarul Mic din Bucureşti. M-am întrebat de ce a ales după ce a absolvit Institutul Teatrul de Stat din Arad şi el joacă la Teatrul Mic din Bucureşti!? L-am căutat la telefon, la Bucureşti, şi nu mi-a răspuns, după care i-am oprit salariul. Văzând că nu i se mai trimite de la Arad salariul, acesta s-a dus la directorul Dinu Săraru ca să intervină la Teatrul din Arad. Întrucât Cornel Pacoste era prieten cu Dinu Săraru, acesta a dat telefon să-i dau drumul la Bucureşti. I-am explicat lui Pacoste că nu este normal ca Teatrul din Arad să-i plătească salariul şi el să joace la Bucureşti! Pe vremea respectivă Aradul era oraş închis, nu se putea obţine o repartiţie la Arad decât foarte greu, cu multe intervenţii. Directorul Corneliu Maior a găsit în cele din urmă o „breşă” şi a reuşit să aducă câţiva actori tineri la Arad, întrucât teatrul nostru nu mai avea decât actori în vârstă. I-am explicat lui Cornel Pacoste că nu a fost corect ceea ce a făcut actorul, putea să aleagă un alt oraş, care nu era închis, şi să nu ne încurce pe noi, cei de la Teatrul de Stat din Arad! I-am mai spus lui Cornel Pacoste, dacă-i dau drumul, o să mă ia la întrebări tovarăşul prim-secretar Pavel Aron, unde sunt actorii, după ce am primit foarte greu o derogare ca să poată fi repartizat într-un oraş închis. După această discuţie, care nu i-a convenit, a început să se îngălbenească la faţă, nu i-a plăcut răspunsul meu, şi am plecat din biroul acestuia.

 

Rep.: Acuma înţeleg de ce nu v-a avut la inimă vicepreşedintele Cornel Pacoste şi a propus să fiţi amendat cu 131.000 de lei! Aşadar, nu i-aţi aprobat plecarea actorului la Bucureti!

       Ov.C.: L-am ţinut aşa până ce a intervenit Mihaela Tonitza. Aceasta m-a rugat să-i dau drumul că nu se mai întoarce la Arad. Atunci i-am răspuns: „Doamna Iordache, să îmi dea un telefon directorul Teatrului Mic!”. Întrucât Dinus Săraru nu se demitea să vorbească cu mine, cu un director tocmai de la celălalt capăt al ţării, de la Arad, era membru în CC al PCR, a dat telefon lui Cornel Pacoste, crezând că în felul acesta va rezolvă transferul actorului de pe o poziţie foarte înaltă!

 

Rep.: Cât timp l-aţi mai ţinut pe actorul Dinu Manolache la Arad?

      Ov.C.: Două luni, până când într-o zi când am primit telefon de la Dinu Săraru. Acesta mi-a spus: „Ce faci domnule, când vii la Bucureşti nu treci pe la mine, la Teatrul Mic? Suntem colegi, dă-i drumul la Teatrul Mic! Te rog eu frumos, uite te ajut şi eu, am doi asistenţi de regie pe care ţi-i pot trimite să lucreze la Arad!”

 

Rep.: Cine erau asistenţii?

     Ov.C.: O să rămâi uimit, erau Silviu Purcărete şi Stere Gulea. Dinu Săraru a continuat: „Facem schimb de regizori, te ajut şi eu, dar dă-i drumul actorului să vină la mine!” În felul acesta i-am dat drumul. Am fost şi eu orgolios şi regret acuma că la mijloc a fost un actor tânăr, foarte talentat, care s-a prăpădit în plină glorie artistică!

 

Surprize în documentele Securităţii descoperite la Berevoieşti

 

Rep.: Ce ne puteţi spune despre documentele Securităţii descoperite la Berevoieşti, în care există un document despre dvs., precum şi despre dirijorul Filarmonicii de Stat din Arad, Eliodor Rău? Cine erau informatorii securităţii care dădeau informaţii despre dvs.?

      Ov.C.:  Ofiţerul care răspundea de Teatrul de Stat, Valeriu Ilica, era un filolog, un om cu carte, puteai să discuiţi cu el despre cultură şi teatru, dar pe lângă acesta erau informatorii care nu se aflau la vedere. S-a descoperit printre documentele securităţii ce urmau să fie distruse la Berevoieşti şi o informare despre mine şi alţi oameni din teatru, pe care nu ştiu cine a făcut-o. Am în calcul dacă a făcut-o ofiţerul care răsundea de Teatru, ori altcineva de la Securitatea din Arad. Informarea era legată de starea de spirit a artiştilor de la Teatrul de Stat din Arad în urma trecerii la autofinanţare! Era luat  pulsul din teatru privind această chestiune. Informarea a ajuns la Băcanu, directorul cotidianului „România liberă, care a publicat-o în ziar. Era o informare dată de Direcţia Securităţii din Arad.

 

   Rep.: Cine era atunci şeful securităţii din Arad?

       Ov.C.: Nu ştiu. În acele documente erau prezentate instituţiile de cultură şi artă şi câţiva directori care nu „aplaudau” măsura luată în legătură cu autofinanţarea, cei care au „ciripit” împotriva acelei măsuri câte ceva, printre care m-am munărat şi eu. Informarea cuprindea de fapt lucrurile pe care le-am spus într-o şedinţă COM (Consiliul Oamenilor Muncii), că partidul nu mai dă bani pentru cultură, iar bugetul acordat culturii judeţului Arad, împărţit la numărul de locuitori, era de numai 27 de lei pe cap de locuitor, ceea ce însemna că nu puteai să cumperi cu acei bani nici măcar o butelie de vin! În plus, faţă de cele spuse mai sus, am mai făcut nişte comentarii mai subtile. Deci acea notă descoperită la Berevoieşti şi publicată în ziarul „România liberă” se referea că exista o atitudine duşmănoasă în cadrul Teatrului din Arad, în frunte cu directorul acestei instituţii. Repet, nu ştiu cine a făcut acea informare şi nici cine erau informatorii din Teatru. S-ar fi putut întâmpla şi altceva,  ca cineva din COM să fi povestit în afara teatrului, ori în cadrul teatrului, despre cele afirmate de mine la şedinţa COM. La un moment dat, după Revoluţie, am avut curiozităţi ca să aflu cine au fost informatorii securităţii din Teatru, dar pe unrmă m-am răzgândit, mi-am zis că poate a fost un om apropiat de mine şi nu aş fi dorit să îmi încarc conştiiţa în felul acesta.

 

      Rep.: În decembrie 1989 un actor al Teatrului de Stat, Valentin Voicilă, s-a alăturat protestelor  muncitorilor din centrul oraşului şi a devenit liderul manifestanţilor din Arad împotriva totalitarismului ceauşist. Ce ne puteţi spune despre tânărul actor de atunci Valentin Voicilă?

      Ov.C.: Nu aveam actori tineri suficienţi. Soţii Dobrovici au plecat la Teatrul de Comedie. Pe Romaniţa Chiorpec am „exportat-o” în Canada în timpul unui turneu în Iugoslavia. Aşa că atunci am auzit că la Baia Mare s-a iscat un conflict între un grup de tineri absolvenţi şi director, am acţionat! Ştian din presa culturală că acolo s-a realizat un spectacol important care a fost încununat de Premiul ATM (echivalentul Premiului UNITER). Conflictul s-a acutizat, directorul tetarului fiind un om în vârstă, anchilozat şi fără simţul umorului, a avut şi un puseu de autoritate şi a desfăcut contractul de muncă la câţiva. Printre ei, actorul Valentin Voicilă, regizorul Radu Dinulescu şi Florin Harasim. I-am abordat rapid şi le-am propus să vină la Arad, ceea ce au acceptat. Dar erau stagiari şi nu se putea schimba repartiţia decât cu aprobarea Cabinetului 2 (Elena Ceauşescu).

M-am dus la Bucureşti, la Minister, unde directorul Direţiei teatrelor era, după cum ştii, fostul nostru coleg de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, Gigi Trif. Mi-a explicat că nu e legal ce-i cer, dar să fac repede o cerere pe care a şi aprobat-o, a pus ştampila Ministerului şi a semnat-o. Aveam acoperire şi urgent actorul Valentin Voicilă şi regizorul Radu Dinulescu au fost angajaţi, urmând ca scenograful Florin Harasim să lucreze prin colaborare. Voicilă câştigase Marele Premiu la Festivalul de la Costineşti. L-am distribuit în piesa „Vicleniile lui Scapin” de Moliere – un spectacol regizat de Radu Dinulescu. Spectacolul a fost deosebit de lăudat de întreaga critică teatrală. A fost un spectacol extraordinar. Îmi aduc aminte că am pus pe faţada Teatrului un afiş mare, pe care am scris: „TEATRUL DE STAT DIN ARAD PREZINTĂ PE VALENTIN VOICILĂ – LAUREAT AL FESTIVALULUI TÂNĂRULUI ACTOR DE LA COSTINEŞTI, ÎN SPECTACOLUL „VICLENIILE LUI SCAPIN”, după care urmau pe afiş ceilaţi acori din distribuţie. Acel afiş a supărat însă pe foarte mulţi actori din Teatru. Deşi aveam oarecare experienţă, n-am prevăzut cât de mari pot fi orgoliile actorilor. A venit la mine actorul Ion Petrache, care era secretarul organizaţiei de partid,  şi mi-a cerut să dau jos afişul acela mare de pe faţada Teatrului şi să fac un alt afiş. Nu am avut încotro, pentru a linişti actorii din teatru, am făcut un alt afiş pe care i-am trecut în ordinea personajelor din piesă, aşa cum i-a trecut Moliere. De asemenea am folosit acelaşi caracter de literă pentru toată lumea ca să nu mai fie nici o supărare.

 

Rep.: Îmi aduc aminte că spectacolul a fost remarcabil, lucru pe care l-am subliniat şi eu în cronica pe care am publicat-o în ziarul local „Flacăra roşie” din Arad!

      Ov.C.:Vreau să vă mai spun că Valentin Voicilă a fost un actor excepţional. Şi acum după atâţia ani îmi aduc aminte cu plăcere şi nostalgie de creaţiile sale făcute  pe impăortante texte de tetaru.  „Ion”  din „Aceşti îngeri trişti”” cred că a fost cel mai bun „Ion” din câte spectacole s-au montat  pe scenele româneşti cu acest text. Lucru de altfel recunoscut şi de către autorul D.R. Popescu. Apoi acel neobişnuit spectacol „Traversarea Niagarei” de A. Alegria, având ca partener pe  Dan Antoci, în regia aceluiaşi Ştefan Iordănescu şi scenografia miraculoasă a lui Doru Păcurar. Aceste spectacole s-au jucat şi pe scena Teatrului „Bulandra” din Bucureşti!

Apoi un „Tipătescu” inedit în  „ O scrisoare pierdută” de I.L.Carageale, în regia lui Dan Alexandrescu, având parteneră pe Mona Ţâna sau în  „Profesiunea doamnei Warren” de G.B.Show, având parteneră pe Gabriela Cuc. Era să uit „Calandria” de Bernardo de Bibienna în regia lui Victor Ioan Frunză, un spectacol care a ţinut câţiva ani afişul tetarului.

Un capitol aparte ar fi recitalurile, în special  „Aş vrea să fiu amicul tău, dragoste!” , după poeziile lui  Mircea Cărtărescu în regial lui Ştefan Iordănescu. După mai multe reprezentaţii Ministerul a oprit acest spectacol deoarece Mircea Cărtărescu a dat un interviu la postul de Radio Europa Liberă şi a devenit proscris!…

 

Rep.: În interviurile pe care mi le-a acordat de-a lungul anilor mi-a mărturisit că a refuzat întotdeauna să recite poezii elogioase la adresa partidului şi a lui Nicolae Ceauşescu!

      Ov.C.: Aşa este,  mi-a spus cu prilejul unor spectacole festive la care eram obligaţi să contribuim, că el nu va recita pozii cu partidul şi cu Nicolae Ceauşescu. Accepta doar poezii de Eminescu. Cunoscând foarte bine fiecare actor, cădeam la un compromism. De fapt înaintea acestor evenimente eu pledam la Secţia de Propagandă a Comitetului Judeţean de Partid să apară tinerii de la Şcoala Populară de Artă, actorii erau cunoscuţi în oraş şi era mai bine să apeleze la nume necunoscute. Culmea, se accepta propunerea mea, eu eram satisfăcut că am ferit actorii de momente penibile. Dar un actor care îşi oferea cu voluptate serviciile  pentru a „regiza” aceste spectacole festive, mergea la partid şi spunea că fără actori profesionişti nu face spectacolul. Aşa cum el se implică, trebuie să se implice şi colegii lui. Atunci eram chemat din nou la Secţia de Propagandă şi mi se ordona să participe şi actorii Teatrului. Au fost multe momente penibile pe care nu pot să le uit!

Va urma

 

Convorbire realizată de

Emil Şimăndan  

 



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni

  • Val

    O erata: Regizorii pe care I-a propus probabil D Sararu erau cei angajati atunci era Purcarete si Hadjiculea. Stere Gulea nu a fost niciodata angajat intr-un teatru, era angajat la Studioul Buftea