Ovidiu Cornea povesteşte despre începuturile Festivalului de Teatru Clasic

Rep.: Din postura de pensionar, cum aţi carateriza, retrospectiv, cele două decenii în care aţi condus Teatrul arădean?

      Ov.C.: Niciodată nu am avut toate ingredienetele pe care le-aş fi dorit. La început Teatrul de Stat din Arad a avut  actori foarte buni, după care a venit autofinanţarea, lucru care m-a obligat să mă gândesc mai mult la cum să fac rost de bani, ca să plătesc salariile angajaţilor Teatrului. După ce a venit Revoluţia din Decedmbrie 1989, în mod neaştepat, spectacolul străzii a devenit mai interesant decât spectacolul teatral! Apoi, după ce s-a mai liniştit societatea a venit mizeria sub-finanţării de către primarii care s-au succedat în fruntea oraşului! Am dorit ca la împlinirea a 50 de ani de la înfiinţarea Teatrului să realizeze o stagiune teatrală de excepţie, de ţinut minte. Aveam relaţii foarte bune în lumea teatrului, convenisem cu mai multe personalităţi teatrale să colaboreze pentru câteva spectacole de referinţă.

 

  Rep.: La cine vă referiţi?

      Ov.C.: Putea să vină la teatrul nostru să lucreze regizorii Mihai Mănuţiu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban, Horia Popescu. Din păcate nu am găsit înţelegere la organele locale de stat ca să mă finanţeze ca să pot face contracte cu aceste mari personalităţi ale teatrului românesc. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost să-l conving pe Horia Popescu, pe baza unei prietenii ami vechi, să colaboreze cu Teatrul, primind un ajutor financiar de la directorul Liviu Ioja de la ARBEMA, care era  un om apropiat de teatru şi a făcut un mecenat ca să pot scoate spectacolul cu piesa „Maoratea unui comis voiajor”.

După un an, la sfârşitul lui 1999, aşadar, după două decenii neîntrerupte am plecat din Teatru Clasic „Ioan Slavici”, prin pensionare, pe de o parte cu o dezamăgire, iar pe de altă parte cu o mulţumirea că am lăsat ceva bun în urma mea, Festivalul de Teatru Clasic de la Arad!

 

Festivalul Naţional de Teatru Clasic

 

      Rep.: În ce an aţi inaugurat Festivalul de Teatru Clasic de la Arad?

      Ov.C.: În anul 1995. Prin acest festival am vrut să fac o „diversiune” culturală în Arad. Înainte de Revoluţie am mai găzduit un festival, am adus la Arad Festivalul Teatrului pentru Tineret, dar nu a fost ceea ce am gândit eu. Tot timpul aveam în minte ideea valorificării textului clasic, care este rezultatul unui mare proces de decantare culturală. Pentru festival, aveam nevoie de un finanţator care să înţeleagă ceea ce doream să fac. În sfârşit l-am găsit pe Dan Ivan – preşedintele Consiliului Judeţean Arad, care a accepat să mă susţină finaciar. Şi am convins un mare om de teatru, Alaxa Visarion, să mă ajute la selecţia spectacolelor. Am gândit să fac o selecţie a celor mai bune spectacole pe texte clasice ale stagiunii din întreaga ţară şi, în acelaţi timp, să fie un TÂRG de spectacole. Am pornit de la problema că un director de festival, care doreşte să aibă o privire de ansamblu asupra teatrului românesc în fiecare an,  are o şansă extraordinară ca în cele opt zile de festival să vadă o selecţie de mari spectacole pe care apoi să le poată invita în oraşul lui. Iar al treielea lucru important pe care l-am gândit a fost ca să joace şi Teatrul din Arad un spectacol cu o piesă clasică, să arătăm şi noi că putem sta, cu un anumit confort, la masa celor mai bune teatre din ţară.

 

Rep.: Îmi aduc amite că încă de la prima ediţie Festivalul de Teatrul Clasic a avut un impact deosebit la public, toate biletele erau vândute anticipat!

       Ov.C.: Dacă vă uitaţi în caietele program vă daţi seama ce spectacole extraordinare au fost la Arad. Am să caut să vă ofer caietul program de la cea de-a zecea ediţie, unde am prezentat, retrospectiv, spectacolele primelor zece ediţii. O să puteţi vedea toată crema spectacolelor teatrale româneşti ai acelor ani. A fost o şansă deosebită pentru iubitorii de teatru din Arad ca să vadă mari actori ai teatrului din întreaga ţară. Aşadar, am lăsat Teatrului Clasic „Ioan Slavici” o moştenire deosebită prin acest festival.

 

      Rep.: Vă ros să ne-o relataţi.

      Ov.C.: Dar în spatele a ceea ce vedeau spectatorii seara se afla o activitate organizatorică dificilă. Este greu să disloci trupe din Bucureşti, spre exemplu, cu actori mari, cu spectacole complexe care ar fi umplut sălile la sediul lor în fiecare seară, să aduci tot ansamblul acesta artistic şi tehnic pentru un spectacol la Arad, să facă o zi cu trenul sau cu autocarul, într-alta să joace şi a treia să o piardă cu întoarcerea. Fără să primească un stimulent financiar din partea Aradului. Îţi trebuie relaţii cu directorii de teatru, chiar cu actorii importanţi, să-i primeşti ca pe nişte oaspeţi foarte importanţi etc.

Şi la toate acestea se adaugă subfinanţarea festivalului. Primăria nu înţelegea importanţa şi mândria de a avea o astfel de manifestare culturală. Era de-a-dreptul penibile scenele pe care trebuia să le suport, cerşind practic bani unor oameni ignoranţi, fără nevoi culturale. De altfel îmi amintesc cu neplăcere momentul când Teatrul şi Filarmonica au fost transferate la pachet împreună cu ARTERM-ul de la Consiliul Judeţean la cel local, municipal. Toţi doreau ARTERM-ul la Primărie, acolo erau interese, dar instituţiile de artă nu le voia nimeni. Luni de zile împreună cu Dorin Frandeş – directorul Filarmonicii arădene, mergeam la primărie ca să facem rost de salarii, abordam deputaţi, senatori, prefectul şi în ultimă instanţă ni se vira ceva sume să putem plăti salariile. Cât despre proiecte ce să mai spun. În aceste condiţii ţi se face lehamite. Vă dau un exemplu concludent ca să vă daţi seama cât de mare era interesul Primăriei pentru Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.  Timp de două decenii – cu o singură excepţie – nici un primar al Aradului nu a binevoit să răspundă la nici o invitaţie făcută de noi, să vină la o premieră a Tetarului sau la un spectacol din cadrul Festivalului de Teatru Clasic! Excepţia la care mă refer este prezenţa primarului Dumitru Branc, o singură dată, la un spectacol al Teatrului, după care nici acesta nu am mai venit niciodată!

 

      Rep.: Aşadar, din punct de vedere financiar aţi ajuns într-o situaţie aproape  identică ca şi pe vremea comunismului ceauşist!…

Ov.C.: A fost aceeaşi mizerie. Însă pe vremea comuniştilor ştiai cine este şeful, dar în primii ani de după Revoluţie nu ştiai cu cine să vorbeşti, cine era competent ca să îţi rezolve problemele financiare ale instituţiei! Atunci m-am gândit că am fost prea mult timp director, aveam deja anii de pensie, şi m-am hotărât să renunţ la conducerea teatrului. Am rămas totuşi să ajut Teatrul cu fundaţia pe care am creat-o, ART–CLASIC,  ca să adun bani pentru finanţarea festivalului. Au apărut nenumărate plăţi pe care nu le puteam onora bugetar, o serie de trupe veneau cu mai multe mijloace de transport, cu autocar, cu trenul, cu avionul, cu maşini personale. Cu ajutorul fundaţiei aveam  posibilitatea legală ca să le decontez, fiecăruia, sumele cheltuite pentru transport.

 

Rep.: Mai există Fundaţia ART-CLASIC?

      Ov.C.: Cu doi ani în urmă am lichidat conturile Fundaţiei ART-CLASIC, astfel că nu mai am nici o implicare în organizarea Festivalului de Teatru Clasic, festival pe care eu l-am înfiinţat! Din fericire pentru continuitatea Festivalului de Teatru Clasic, în prezent  Primăria are posibilitatea să finaţeze corespunzător organizarea acestuia.

 

      Rep.: Ca o părere subiectivă, cred că Festivalul  de Teatru Clasic, nu mai are aceleaşi cote înalte pe care le-a avut în primii ani. Care este opinia dvs.?

      Ov.C.: Este adevărat, dar ştiţi de ce? Pentru că selecţia de spectacole se face în funcţie de ceea ce oferă stagiunea precedentă organizării fiecărei ediţii a Festivalului. Dacă în cadrul unei stagiuni nu sunt spectacole foarte mari, atunci şi festivalul este mai sărac. În douăzeci de ani, gândindu-mă ce actori au dispărut şi ce regizori, valoric, azi,  teatrul românesc nu mai dispune de ceea ce reprezenta generaţia anilor 1990!

 

Proiecte interesante pentru o viitoare carte

 

      Rep.: Domnule director Ovidiu Cornea sunteţi o adevărată enciclopedie a  Teatrului arădean şi, implicit, o valoare intelectuală demnă de invidiat de orice intelectual local. Când fac această afirmaţie am în vedere că Teatrul arădean a fost şi a rămas cea mai importantă instituţie culturală profesionistă a oraşului nostru, o instituţie culturală pe care aţi condus-o două decenii – un deceniu înainte de Revoluţia din Decembrie 1989 şi un alt deceniu după Revoluţie. Vă întreb, la frumoasa vârstă pe care o aveţi, nu v-aţi gândit să vă scrieţi memoriile legate de Teatrul arădean? Cred că aveţi foarte multe lucruri deosebit de interesante de consemnat!? 

      Ov.C.: Aş minţi dacă aş spune dacă nu am tentaţii de acest gen. Am şi început să scriu unele lucruri, în special de când sunt în pensie. Deocamdată mi-am fixat motto-ul cărţii, pe care l-am luat din I.L.Caragiale şi sună ironioc: „Cel mai greu lucru pentru un român care ştie citi e să nu scrie!”. Prin aceasta am coborât oarecum în derizoriu faptul că toată lumea care ştie citi şi scrie. De fapt există astăzi o literatură memorialistică abundentă, ce prosperă vertiginos în momentul de faţă şi mi-am spus că în „oceanul” acesta de cărţi memorialistice aş putea  să-mi pun şi eu în valoare talentul pe care-l am!

 

     Rep.: Despre ce aţi scris până în ptrezent?

     Ov.C.: Am scris mai multe însemnări din anecdotica culturală a Aradului. Nu este vorba de o istorie culturală, pentru că în acest domeniu s-a scris mult şi bine despre Teatrul arădean, sunt întâmplări hazlii, care s-au petrecut cu adevărat în Teatru.

 

     Rep.: Aţi publicat şi o carte împreună cu doamna profesoară Lizica Mihuţ despre Tratrul arădean!

      Ov.C.: Da, a fost o carte ocazionată de împlinirea la Arad a 50 de ani de teatru. Contribuţia mea este mai mult de ordin statistic. Însă cartea la care mă gândesc în prezent, care mă bântuie, este una de anecdotică în consens cu temperamentul meu nativ! Vor apărea o serie de personaje reale, unele cu numele lor adevărat, iar altele vor fi doar cu iniţiale, sunt cele pe care vreau  să le menajez, care se află în viaţă. Oricum nu vreau să obosesc cititorul cu o carte de literatură, domeniu în care se scrie mult în oraşul nostru. Volumul meu va cuprinde în special amintiri din ultimii 50 – 60 de ani din Arad şi din Teatrul arădean. Am scris deja 150 de pagini, fără corectură, iar dacă consider că cele relatate de mine sunt lucruri interesante şi pentru alţii, atunci le voi şi tipări. În caz contrar, dacă consider că nu sunt interesante, nu le voi da să vadă lumina tiparului, vor rămâne un simplu exerciţiu.

 

      Rep.: O carte similară a început să scrie şi fostul director Ion Jivan,  dar care, din păcate, nu a mai reuşit să o finalizeze întrucât a trecut prea repede în lumea umbrelor veşnice!

       Ov.C.: Fostul director Ion Jivan a prins o perioadă în care în Teatrul arădean jucau actori foarte mari ai scenei româneşti, păcat că nu a mai apucat să-şi finalizeze memoriile anilor săi în care a condus Teatrul din Arad.

 

      Rep.: În finalul acestei lungi şi atrăgătoare convorbiri despre perioada în care aţi condus destinele Teatrului din Arad, vă doresc mult spor în a finaliza o carte-eveniment despre viaţa nevăzută a Teatrului arădean şi actorilor pe care i-aţi cunoscut şi i-aţi iubit, cum aţi precizat la un moment dat în cadrul interviului nostru, ca pe nişte fraţi!”

 

     Ov.C.: Mulţumesc!

 

      Rep.: Şi eu vă mulţumesc!

 

 

Convorbire realizată de

Emil Şimăndan  



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni