Am şi eu un prieten

Deoarece acest text îl scriu într-o agoră, îmi face plăcere să încep cu o pildă pe care mi se pare că am mai spus-o şi cu altă ocazie.

Cică un om şi câinele său credincios au murit în acelaşi timp. Ajungând în cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă superbă, construită din perle ce străluceau sub razele jucăuşe ale soarelui. La poartă au văzut un om şezând în prag, pe un fotoliu comod. Scuzaţi-mă, unde ne aflăm?, a întrebat omul cu câinele alături. În Rai, a răspuns celălalt, care era portarul. Putem primi un pahar cu apă? Ne e tare sete. Desigur, a răspuns portarul. Intră şi vei primi un pahar cu apă. Singur să intru? Nu poate veni şi prietenul meu, câinele? Regret, domnule, răspunse portarul, nu permitem intrarea animalelor.

Atunci omul nostru, deşi-i era tare sete, a decis să renunţe la apă, şi-a chemat câinele şi au plecat mai departe.

Tot mergând şi mergând au ajuns la o altă poartă mare, dar de această dată din lemn obişnuit, fără gard grandios împrejur. Şi aici stătea în prag un portar, dar acesta nu şedea în fotoliu, ci se sprijinea de stâlpul porţii şi citea ceva dintr-o carte. Putem primi puţină apă, eu şi câinele meu?, l-a întrebat omul. Desigur, cu plăcere, răspunse portarul binevoitor. Intraţi! Cei doi au trecut portalul, apoi au băut apă rece din fântâna apropiată cât au poftit, ostoindu-şi setea.

S-au întors la portar. Mulţumim pentru apă, dar unde ne aflăm?, a întrebat omul cu câinele. În Rai, a răspuns portarul care citea dintr-o carte. Omul i-a replicat: am mai întâlnit un portar, şi acela mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai… Ah, te referi la strada aceea aurită şi cu poartă cu perle? Nuuu, acolo e Iadul, a afirmat portarul. Şi nu vă pasă că cei de acolo se folosesc de numele vostru, spunând că la ei este Raiul? Nu, i-a răspuns portarul de la intrarea în Rai. Noi suntem bucuroşi că ei îi păstrează pe toţi aceia care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară!

Am avut şi eu odată un prieten. Ne-am ajutat mult unul pe altul în această viaţă. Nu ne aveam chiar ca fraţii, dar ne aveam bine. Ne întâlneam destul de des. Am lucrat în locuri diferite, dar în acelaşi domeniu: mass-media. O vreme, prin anii imediat de după Revoluţie, chiar ne-am încrucişat pixurile pe temele fierbinţi ale acelor vremuri, noi poziţionându-ne antagonic. Prietenul meu era şi este un bun condeier, are talent literar, dar refuză din motive numai de el ştiute şi motivate să-şi publice editorial cărţile. În ziarul la care lucra atunci îmi dedica nişte pamflete năucitoare, făcându-mă terci. Dar şi eu i-am dedicat în ziarul la care lucram, pamflete nucitoare, făcându-l terci. Precum se vede, ne plăceau amândurora pamfletul şi terciul.

Între  două pamflete ne întâlneam pe la terase la un coniac şi le comentam aprins, ca doi prieteni, mai adesea ciondănindu-ne şi râzând copios de metaforele specifice pamfletului pe care le foloseam unul împotriva celuilalt. Nu ne-am bătut niciodată, niciodată n-am fost certaţi, nu am renunţat niciodată la propriile noastre idei, nu ne-am trădat niciodată publicaţia la care lucram. Pe atunci se pronunţa în presă cuvântul „deontologie“. Acum se pronunţă tot mai rar, spre deloc. Amândoi am înţeles atunci diferenţa dintre apărarea orientării publicaţiei la care lucram şi apărarea unei prietenii.

În prezent prietenul meu este tot jurnalist, la o publicaţie online foarte cunoscută în Arad. Eu lucrez la publicaţia în care apar aceste rânduri. Tot în Arad. Ne vedem mai adesea, mai adesea avem opinii divergente, antagonice. Nu ne certăm, deşi uneori am impresia că…

Aveam şi eu odată un prieten. Aveam şi mai am. Numele lui? E foarte cunoscut, şi deşi-i real, nu-l spun…

Oricum, la o adică n-aş putea ca eu să beau apă iar el să rabde de sete!