Vremea luptelor interne

Există o regulă în politică: partidul în care nu există lupte interne, tabere beligerante, este un partid care nu va progresa. Până şi americanii, fie republicanii, fie democraţii, au avut o competiţie internă, dar o luptă democratică, nu una intestină, cu scop direct şi nemijlocit de acaparare a puterii.
De asemenea, există o altă regulă, hai să-i spunem cutumă, prin care partidele se reformează după alegeri, clasic vorbind. Adică, la începerea unui nou ciclu. Cu riscul de a mă repeta, clişeul este unul clasic, într-un climat normal. În climatul politic românesc, acest clişeu devine visceral, lupta pentru puterea internă depăşeşte cu 400-500% interesele formaţiunii politice. În disputele gen „cârtiţă”, oarbe faţă de interesul comun, beligeranţii nu numai că nu au scrupule, dar afirmă cu nonşalanţă, fiecare în parte, că vor „binele partidului”.
În acest context, radiografiind scena politică, ajungem la nişte concluzii. La PSD, lupta e clară, miza e clară. Nu vorbesc de Dragnea, de Grindeanu (de altfel, un lider de conjunctură), ci de ansamblu în sine. Aud – figurat vorbind – de multe alte nume. Sincer, consider că foşti precum Năstase, Geoană sau Ponta n-ar refuza o revenire spectaculoasă, nu neapărat pentru a reforma partidul, ci mai ales pentru a se reforma pe ei, pentru a-şi satisface orgoliul, pentru a spune nerostitul şi permanentul „V-am spus eu?”. Dincolo, la PNL, e o bulibăşeală vecină cu anarhia. Lăsând la o parte eşecul fuziunii – oricine orice-ar zice, fuziunea este un eşec politic –, liberalii de rit nou bâjbăie după un lider. Un lider cât de cât competent, nu un politician cu viziune (asta-mi place la nebunie!!!) gen Băsescu, care a dus PeDeul de la 6 procente la 30 şi…, iar după jongleriile politice din Parlament, la o guvernare majoritară, împreună cu UDMR. Acum, acest lider se lasă aşteptat, mai ales pentru un partid cu pretenţii, pentru că e greu de închipuit ca PNL să fie o forţă politică, capabilă să contraba­lanseze PSD, cu lideri gen Alina, Raluca, Cătă Predoiu sau, dacă ar fi să duc în derizoriu, „Nelu cu tăiţeii” de la Caraş (primarul Reşiţei) sau „Falcă cu pizza”. Deşi se spune că un partid creşte în opoziţie, pro­fitând de erorile guvernării, PNL nu pare capabil de această creştere tocmai prin prisma faptului că nu îşi găseşte un lider.
Dacă trecem de aceste două partide, ca să analizăm luptele interne ar fi o vorbărie inutilă. USR nu este un partid, ci doar o copertină care adăposteşte nemulţumiţii dornici de exerciţiul electoral numit vot, UDMR se bazează pe un şablon al schimbului de generaţii, PMP este egal Băsescu, altfel nu există ca partid, ci doar ca un refugiu, iar ALDE are alte valenţe, dar tot cu un numitor comun: Tăriceanu.
Concluzia acestei analize e simplă. Cu toate aceste lupte, uneori necesare, climatul politic nu se îmbunătăţeşte. Dimpotrivă! Pentru că, paradoxal, la români competiţia nu aduce plusvaloare, ci propulsarea mediocrităţii la conducere. Iar istoria – mai ales cea recentă – îmi confirmă afirmaţia!



Glasul Aradului

Portalul aradenilor de pretutindeni