Acreala din oameni

Papa Ioan al XXIII-lea cunoscut şi sub numele „Papa cel Bun“ are o zicere devenită celebră, care dovedeşte o profundă cunoaştere a fiinţei umane. Ea sună cam aşa: „Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oţet.“

Într-adevăr, viaţa ne dovedeşte că acel Papă are dreptate. Ne e dat să urmărim de-a lungul anilor, fără voia noastră, evoluţia multor cunoscuţi şi prieteni de-ai noştri, de la prima lor tinereţe, până la maturitate sau la bătrâneţe. Similitudinea cu vinul este mai mult decât edificatoare. Vinul provenit din strugurii de soi devine pe timp ce trece mai bun, capătă o anumită aromă, buchet şi deci valoare. Pe când vinul provenit din soiuri proaste se transformă într-o acritură banală, devenind oţet. Aşa este şi omul. Acel om care are caracter, care promovează binele, care vede frumuseţea din oameni, acel om este senin şi deschis odată cu trecerea anilor, căpătând o anumită distincţie, înţelepciune, nobleţe. Devine bun, înţelegător, luminos. Pe când omul de neam prost, odată cu trecerea anilor se acreşte, devine pretenţios, arţăgos, nu-i mai place nimic, tot îi tună şi-i fulgeră, cum se zice în popor. Evident, se exclud din această categorie bătrânii foarte bolnavi, suferinzi sau care au grave probleme familiale.

Am să dau doar două exemple de oameni deveniţi acri odată cu bătrâneţea, deşi ele pot fi date cu ghiotura. Întrucât personajele există în realitate, sunt cunoştinţe de-ale mele, n-am să le dau numele, ele au familii, prieteni, vecini…

Una din nemulţumirile acestor „oameni acri“ este comportamentul tinerilor. Nu le place nimic din ceea ce face tânara generaţie. Astă toamnă, într-un tramvai o fată şi un băiat stăteau pe două scaune alăturate, ţinându-se de mâini şi sărutându-se. Pe platforma din spate, o doamnă cam de vârsta mea, indignată, exclamă la un moment dat: Tineretul ăsta n-are nici un pic de respect! Păi, pe vremea mea… Întâmplarea face c-am cunoscut-o pe acea bătrână doamnă. A terminat şcoala profesională textile acum 40 de ani şi apoi a lucrat la Tricoul Roşu Arad. Numai cine n-a vrut n-a încălecat-o… Singurul care a refuzat s-o încalece a fost Tramvaiul 3! Acum e morală, indignată pe tineri, pe comportamentul lor. S-a acrit! S-a nesimţit! N-a învăţat nimic de la viaţă. În schimb se îmbracă în haine cernite, merge duminica la biserică şi aprinde lumânări, încercând să-l convingă pe Dumnezeu că este o cucernică de treabă. De parcă Dumnezeu ar fi prost, nu i-ar şti viaţa…

Un prieten (să-i spunem E.) cu care mă întâlnesc mai adesea prin farmacii (de câţiva ani ne-am făcut amândoi cardiaci) m-a întrebat săptămâna trecută, cu un rictus răutăcios pe faţa-i brăzdată de ani:  Petre, ce zici tu de generaţia asta? Ce-o să se aleagă de ţara asta cu asemenea tineri? N-au respect pentru cei vârstnici, nu fac şcoală, nu-i interesează decât netul, calculatorul. Vai şi-amar de viaţa lor, şi-a noastră! Ăştia duc ţara de râpă! Nu-ţi fie teamă, dragă E., i-am spus! Nu-ţi fie teamă, dintre aceşti tineri despre  care tu zici că sunt răi, se vor alege viitorii profesori, artişti, muncitori, oameni de afaceri, părinţi exemplari, mame iubitoare, judecători, savanţi… Bineînţeles  tot din rândul lor se vor alege viitorii infractori, delapidatori, criminali, violatori. Asta e societatea umană, n-ai ce-i face! Dar chestia cu tânăra generaţie e veche de când lumea. Chiar Socrate se plângea de tânăra generaţie din acea vreme. Nu te îngrijora, E., fii mai optimist! Am auzit că nu-ţi mai place nimic, că ai devenit spaima vecinilor, te lasă prietenii… De ce te-ai acrit, dragă E.?

Da, unii oameni ajunşi la vârsta bătrâneţii au devenit de nesuportat,  transformându-se în acrituri foarte greu de digerat de cei din jurul său. Aceşti oameni n-au învăţat nimic de la viaţă, au îmbătrânit urât. Păcat, viaţa le-a dat o şansă pe care şi-au irosit-o. Ei sunt oamenii acri!